joi, 16 decembrie 2010

Fericire

Trăiesc clipe frumoase, pline de cunoaștere și satisfacție sufletească. Mă bucur când mă trezesc din somnul plin de vicii și urc o treaptă, din cele infinite, spre fericire. Cu siguranță mă va ține puțin, sau cine știe? Poate voi reuși pentru totdeauna, însă defectele, imperfecțiunile, patimile și trecutul nu cred că mă vor lăsa să duc la bun sfârșit escaladarea infinitelelor trepte pe care le mai am de urcat.
Asemenea momente de satisfacție deplină pun, încet-încet, o cărămidă la temelia fericirii demult apuse. La temelia noii fericiri!



marți, 23 noiembrie 2010

Crimestoppers, Neighborhood Watch şi Noua Dreaptă. Adică democraţia şi spiritul civic, la cel mai înalt nivel

Este de-a dreptul hilar cum au început deontologii de la Adevărul să facă pe ei în pantaloni, după ce filiala braşoveană a Noii Drepte a anunţat înfiinţarea unei patrule civile, ca urmare a faptului că poliţia a refuzat să ia măsuri în cazul unei agresiuni asupra unei tinere, în preajma gării din Braşov. Corina Drăgotescu, Flavia Cistian sau Ovidiu Nahoi au rămas tributari moştenirii ideologice a ziarului Adevărul, oficiosul PCR de dinainte de 1989, Scânteia, care s-a transformat în cotidianul quality de azi. Gestul de responsabilitate civică a unor tineri, într-o perioadă în care autorităţile statului au dispărut cu desăvârşire, ar fi trebuit salutat şi nu asociat tembel cu violenţa gratuită sau cu ideologii defuncte. “Fascismul” de care le e frică acestor băgători de seamă de la Scânteia, este doar un curent politic. Şi spun “doar”, pentru că disoluţia instituţiilor româneşti, corupţia generalizată, hoţia, traficul de influenţă şi violenţa clanurilor interlope, care sapă încet dar sigur la temelia firavei democraţii româneşti, sunt apolitice şi nediscrimatorii. Democraţia din România este ucisă de un partid intitulat “Democrat-Liberal”, de procurori şi poliţişti fără ideologie, de politicieni transpartinici şi mafioţi inculţi, dar parcă nimeni nu pare să sesizeze acest lucru! Din contră, publicul e trimis, din nou, spre false piste, lăsând adevăraţii duşmani ai statului de drept să se desfăşoare îmbrăcaţi în costume scumpe, în uniformele legii sau în tricouri cu muşchi.

Dar un lucru m-a uimit total, citind declaraţia liderului Noua Dreaptă Braşov, Cristian Grigoraşi. Acesta a susţinut că românii par mai preocupaţi de a face volutariat pentru tot felul de cauze, dar nu mişcă un deget pentru a-şi ajuta semenii. Nu există voluntariat pentru oameni! Şi acest lucru este cât se poate de adevărat. Pentru cei care aţi avut norocul să nu păţiţi nimic până acum, situaţia din care priviţi lucrurile este una subiectivă, asemeni unui om care nu a avut de-a face cu spitalele din România, cu tribunalele sau cu poliţia. Viaţa e acceptabilă până începi să ai probleme, să ai nevoie de ajutorul sistemului. La fel e şi cu siguranţa pe străzi, sau cu “fasciştii răi” care s-au apucat să o apere cu “de la sine putere”. Într-o bună zi, pe nepusă masă, poţi să te trezeşti agresat violent şi gratuit doar pentru că treceai, din întâmplare, printr-un loc nepotrivit, exact când cineva avea chef de scandal. O să fii surprins de lipsa de reacţie a trecătorilor? O să fii surprins de modul nonşalant în care operatorul de la 112 se face că nu are chef de tine, în timp ce sângerezi din cap un mic pârâiaş? O să fii surprins că poliţia, ajunsă la faţa locului după câteva ore, o să te ia pe tine la secţie să dai declaraţii şi nu o sa mişte un deget să îi caute pe agresori? O să fii surprins că dacă, printr-un miracol, o să fie prinşi agresorii, aceştia o sa te mai lovească o dată chiar în faţa poliţiei, pe trotuarul din faţa tribunalului? Şi că după doi ani de judecată, ei o să primeacă o amendă penală şi cam atât? Păi, bine ai venit în România!

Chiar deunăzi citeam zâmbind comunicatul de presă al primăriei Cluj-Napoca cu privire la ecologizarea voluntară a lizierei Pădurii Făget, în zona cuprinsă între străzile Edgar Quuinet şi Negoiu, făcută de poliţiştii comunitari, alături de peste 100 de elevi de la Liceul Teologic Adventist „Maranatha”. Comunitari şi adventişti la un loc, curăţând pădurea, prea comic… Ce sens au astfel de acţiuni şi cui folosesc? Cărei primării aparţinea zonă ecologizată, nu cumva primăriei Cluj-Napoca? De ce nu există un contract cu Rosal sau Vereş pentru curăţarea acestei zone? Dacă tot plătim impozite locale, de ce se ecologizează pădurea Făget prin voluntariat? Nu este nimeni responsabil de curăţenie în pădurea din Făget? Oare acei copii adventişti, luând asupra lor o sarcină care ţine evident de autorităţile locale, nu s-au substituit acestora? Reprezintă şi ei un pericol fascist, cum spun cei de la Adevărul, care azi doar curăţă gunoaie, iar mâine vor incendia barăcile de la Pata Rât? Glumesc, desigur, dar logica este, în zilele noastre, un dar prea de preţ şi puţină lume pare să îl posede. Şi aceste ecologizări voluntare, deseori sponsorizate de multe companii care doresc doar să puncteze un program de “corporate social awareness”, se fac în parcuri sau în zone unde autorităţile nu îşi fac treaba. Atunci de ce să nu existe acest concept de “voluntariat în lipsă” undeva unde chiar e nevoie de el? Pentru unii este mai importantă culegerea gunoaielor decât faptul că nişte infractori te lovesc în cap în zonă garii Braşov, iar pe poliţie o doare direct în fund! Nu i se pare nimănui ciudată această inversare a priorităţilor?

Şi dacă tot vorbim despre democraţie şi despre implicare socială, acest gen de patrule civile funcţionează în SUA din anii 1960, cel mai cunoscut exemplu fiind Neighborhood Watch. Acest sistem de organizaţii care asistă poliţia şi autorităţile (asistă, nu se substituie acestora, lucru evidenţiat şi de liderul ND Braşov!) a apărut în 1960 în cartierul Queens din New York, după violarea şi uciderea lui Kitty Genovesee. (Deci nu după ce s-au aruncat gunoaie la marginea unei păduri!) Locuitorii cartierului Queens au răbufnit după ce câteva zeci de martori la viol nu au făcut nimic în această privinţă şi au privit impasibili cum tânăra era violată şi ucisă. Cetăţenii au decis atunci formarea de grupuri care să patruleze străzile, pentru siguranţa cetăţenilor. Similitudinea între anul 1960, New York şi 2010, Braşov, este extraordinară, cu menţiunea că, din fericire, tânăra din Braşov a fost “doar” lovită! Deci noi suntem cu exact 50 de ani în urmă, în ceea ce priveşte democraţia şi implicarea socială, faţă de americani. Şi totuşi mai există drăgoteşti şi nahoi, ieşiţi parcă din evul mediu al presei româneşti, să se opună acestei iniţiative perfect valabile, care aduce România printre ţările unde cetăţenii se implică social.

Sistemul patrulelor civile în SUA a fost revigorat, după modelul celei din Queens, în anul 1972 chiar de către Asociaţia Naţională a Şerifilor din SUA. Numărul acestor asociaţii în SUA a ajuns la câteva mii, poliţia implementând chiar programe de training şi cursuri pentru voluntari. Acest gen de patrule civile există şi în Germania, Sicherheitswacht, peste 1200 de nemţi voluntari patrulând străzile a 20 de oraşe din Baden-Württemberg, în colaborare cu poliţia locală. În Canada există Block Parent Program, în Rusia există Druzhina, în Norvegia există Natteravnene, iar în Olanda există WAS. Sunt aceste organizaţii nişte pericole pentru democraţie, nişte brigăzi fasciste? Evident că nu, jurnaliştii de la Scânteia dovedind că nu au nici cultură generală, simţ democratic, nici chiar talent jurnalistic. Laolaltă cu toate aceste organizaţii descrise mai sus, Noua Dreaptă a arătat României un exemplu inovator de implicare civică acolo unde este cu adevărat nevoie, fără banii de PR al companiilor puse pe clădit imagine corporatistă. Şi România i-a primit cu un scuipat un ochi, aşa cum a primit întotdeauna lucrurile pe care nu a reuşit să le înţeleagă. Trăiască democraţia de neam prost, trăiască interlopii apolitici şi scribălăi “antifascişti”!

George Bara

vineri, 19 noiembrie 2010

Noua Dreaptă organizează prima Patrulă Civilă de la Braşov

Starea de infracţionalitate şi comportamentele antisociale proliferează alarmant la Braşov, cu toate că datele oficiale nu sunt, deocamdată, făcute publice. Astfel, în decurs de două luni, doi membri ai Organizaţiei Noua Dreaptă – Braşov au fost agresaţi „întâmplător” pe stradă. Şi mai grav este faptul că, deşi agresiunile s-au petrecut la ore destul de aglomerate, trecătorii nu au intervenit. Ultima dintre aceste agresiuni a avut loc în ziua de 17 noiembrie 2010, când o camaradă din organizaţia braşoveană a fost lovită cu brutalitate în zona capului de către un personaj violent, pentru simplul motiv că s-a aflat într-un loc nepotrivit.
În urma acestor agresiuni şi cu scopul de a preveni comportamentele antisociale Organizaţia Noua Dreaptă – Braşov a organizat prima Patrulă Civilă din oraş. 10 voluntari au început deja să patruleze în diverse zone ale oraşului, reuşind ca în mai puţin de o oră să-l identifice în zona bulevardului Gării pe autorul agresiunii din ziua de 17 noiembrie, acesta fiind Ştamp Florin (29 de ani din Braşov). Ştamp a fost indicat organelor Poliţiei TF, care au luat măsurile legale.
Pe de altă parte, ND – Braşov ţine să îşi exprime nemulţumirea faţă de răspunsurile primite de la Serviciul de urgenţă 112 şi de la Poliţia Municipiului Braşov, care au refuzat să intervină în momentul identificării agresorului. Singurii care au intervenit fiind reprezentanţii Poliţiei TF Braşov, cărora ţinem să le mulţumim pentru promptitudine.
Pentru a le aduce braşovenilor un plus de linişte şi siguranţă, Patrulă Civilă va continua să funcţioneze prin voluntari anonimi, care vor interveni în eventualitatea unor agresiuni similare.
Pe această cale, dorim să îi informăm pe braşovenii care doresc să ni se alăture în acest demers că ne pot contacta la:

Mobil: +40.0748.852.521; +40.0762.935.388; +40.0728.404.788
Fax: +40.0368.814.830
E-mail: brasov@nouadreapta.org
Salutări naţionaliste!
Cristian Grigorasi
Preşedinte Noua Dreapta filiala Brasov
18 noiembrie 2010

miercuri, 17 noiembrie 2010

Ăăăă, îmi făuresc (re)intrarea...

Am râs, am fost trist, frivol, meschin, iubăreț, generos, cuminte, special, desfrânat, schimbător. Am dat frâu liber intențiilor mele să-și facă de cap și să mă sugrume. Nu m-am abținut, nu am mai spus nu! Am fost absent, gânditor, contemplator. Ironic, nervos, cu gândul aiurea. La ce m-au ajutat toate stările astea inconstante? La dobândirea, sper eu, cunoașterii răului și a binelui. Asta nu înseamnă că mi-am dat seama ce e aia moralitate sau imoralitate, din punct de vedere practic. Teoretic, cunosc! Chiar și schizofrenicii cunosc...

vineri, 8 octombrie 2010

De ce urăsc țiganii?

Pentru că sunt nespălați!
Pentru că vorbesc urât!
Pentru că fură!
Pentru că nu doresc integrarea în societate!
Pentru că sunt imorali!
Pentru că nu au cultură!
Pentru că cerșesc!
Pentru că nu au educație!


Nu există țigani buni sau răi. Sunt cu toții la fel!
Nu există cuvântul rom. Există țigan și atât!

miercuri, 6 octombrie 2010

Noua Dreaptă vă oferă alternativa




Partidul–social, democrat, liberal, national, taranesc, al generatiei, al florilor de mar, al fotomodelelor, maghiar, romales. Le vedem, au fost, ne-au demostrat. Ce au facut la un loc? Si-au batut joc de noi. De naivitatea noastra. Ne-au iubit si pupat cand am dat cu stampila. Ne-au dat galeti, saracii. Ne-au dat umbrele, ulei, zahar, concerte, mititei, berica, casete, pupici, autografe.

O DATA LA 4 ANI. Dupa ce si-au ocupat scaunelul, primesti numele unei
celebre statiuni din Croatia. Existi in campanie, vreo 2 luni la 4 ani. Vedem primarasi de comune in RAV4 calcand in balti (cu masina zic), coborand geamul si scuipand la misto 2-3 coji de seminte. Ce le pasa? Nu le pasa. Sefu’ suna si ii spune: “Dorele, la europarlamentare daca nu scoti 1000 de voturi din comuna aia penala a ta, nu mai primesti fonduri europene sa-ti invelesti casa”. Atunci il cuprinde socialismul. Se apropie de oameni. Vine langa ei. Le da o galeata, ii spala pe cap, le da berica, mititei, se ingrijeste de ei. Iar ei, fara notiunea timpului si ratiunii: “Ii votam pe astia, ca ne-au ajutat saracii, ne-au dat ajutoare sociale sa bem ca porcii, ne-au dat pelerine, sa nu ne udam cand vor trece iar cu suv-ulurile prin balti”.

A doua varianta este Partidul lui Danut Diaconescu, cu prim-ministru Nikita, ministrul invatamantului Naomi, ministrul justitiei PePe, ministrul finantelor Sile (cum care sile? camatarul). Sa-l deconspir putin pe Danut in direct. A strans semnaturi (au strans oamenii) pentru LEGEA COJOCARU. Aha. S-au strans. Sa dea cupoane de investitii in valoare de 20.000 euritos pentru fiecare vietate romaneasca. Povesti. Cojocaru plange pe youtube ca DD a uitat de lege si tine semnaturile blocate la OTV. Cum a strans DD semnaturi pentru partid asa repede? Simplu. Le-a luat pe cele de la Cojocaru. Ai semnat?Felicitari, DD a tras apa dupa tine. Nu-ti judec naivitatea. Gandim cu stomacul.

De ce alternativa vorbesc? De Partidul Nationalist! Noua Dreapta se angajeaza in administrarea unei aripi politice, a unui Partid. Pe hartie un partid, in realitate un crez. Un crez de mantuire a neamului .Noi nu vrem doar sa devansam clasa politica actuala. Noi vrem sa tragem la raspundere pe cei ce au participat organizat la batjocorirea poporului roman. Acesta natie in forma de friptura ce a stat neajutorata in fata unei haite de lupi imbrcata in costum scump. Partidul Nationalist se naste din neam. De aceea avem nevoie de sprijinul tau. Strangem semnaturi pentru inregistrarea partidului. Fiecare semnatura este o mana de ajutor pentru acest lung drum pe care il abordam dupa 11 ani de militantism curat in care am refuzat fuzionarea sau colaborarea cu partidele actuale.

Partidele au vazut potentialul si s-au oferit sa ne dea un os sa roadem si noi, sa avem gura ocupata. Am refuzat ferm.Vrem doctrina noastra. Vrem interes national. Vrem fapte din sentiment nationalist. De ce ti-l recomand? Pentru ca am ajuns in consiliul national de conducere al Miscarii Noua Dreapta fara sa ma intrebe nimeni cu ce se ocupa tata, fara sa ma intrebe nimeni ce masina conduc, ce conturi am, ce afacere am. La noi nu se poarta. La noi se poarta fapta si cuvantul. Se poarta lupta, loialitatea, fermitatea, seriozitatea, doctrina, studiile, Biserica si Tara. Am dat galeti si zahar? Nu! Am dat vorba buna. Am fost aproape de oameni in permanenta? NU! Pentru ca noi nu suntem nevoiti sa ascultam oamenii, sa fim aproape de ei (ca si cum ne-am cobori de undeva de pe un podium). Noi traim printre voi, in fiecare scara de bloc, in fiecare cartier sarac si rau-famat. Noi nu trebuie sa fim aproape de oameni. Noi suntem dintre oameni. Nu vrem sa ne imbogatim. Nu vrem sa furam. Noi vrem sa traim la acelasi nivel cu masele. Noi nu vrem egalitate. Vrem dreptate si merit. Vrem rasplata dupa munca in egala cantitate. Vrem elita mintii nu elita banilor. Noi nu ne vom aprinde odata la 4 ani. Vom fi acolo sa servim cu activism Stema, Imul si Drapelul ca pana acum. Fie ca vom fi la conducere, fie ca vom ramane la acelasi nivel. Esti hotarat sa pornesti la acest drum? Vino intre noi si lupta pentru camasa verde. Nu esti hotarat, dar vrei binele acestei tari? Scoate tabelul, aduna semnaturi. E o datorie. Daca nu vezi izbanda in clasa politica de azi, scoate tabelul si strange semnaturi! Ne vei vedea acolo, aceiasi oameni, neschimbati. Ne vei vedea poate la televizor si apoi, urcand scarile in urma ta, in scara ta. Ne vei vedea acolo si apoi ne vei vedea cu steagul in mana in plina strada cum poti vedea in activitsmul de 11 ani.

Experienta politica? Nu avem. Dar avem iubirea de Neam si Biserica. Asta depaseste orice experienta. Pentru a servi tara nu ai nevoie de tactica. Ai nevoie de moral. Moral curat, crestere buna, spirit de sacriciu pentru romanii tai. Scoate tabelul, printeaza-l, spune-le oamenilor despre cauza noastra si implicit cauza ta. Trimite semnaturile la Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti si scanate la info@nouadreapta.org . Nu-ti promitem nimic. Noi nu promitem. Noi spunem de unde venim si ce vrem. Partidul Nationalist nu iti va da o paine. Noi facem in asa fel incat painea sa o castige fiecare intr-o cantitate si calitate direct proportionala cu seriozitatea, meritul si sacrificiul dovedit. Daca iti place tarnacopul, o castigi cu tarnacopul. Daca iti place cu creierul, o castigi cu creierul. Daca iti place cu inselaciune, pacaleala si ilegalitati, o primesti GRATIS, la domiciliu. Se poate mai bine de atat? (valabil doar pentru Pensiunea Jilava, Facultatea de Reintegrare Comunitara Gherla, Centrul “Casa de copii nu e acasa” Targu Ocna si Fundatia “Un pat la noi in celula” Codlea)

Ion Negoiaș- ND Buzău

duminică, 5 septembrie 2010

Ostaşul independenţei în greva foamei...



A luptat pentru independenţa R. Moldova, dar cere azil politic în SUA
Are viză de reşedinţă într-un lan de porumb din Căuşeni şi de mai bine de o lună locuieşte într-un cort pe care l-a amplasat vis-à-vis de Ambasada SUA din Chişinău. Solicită azil politic în America, pentru că aceasta este o tară bogată, care are grijă de oameni. Toţi îi spun că nu-i va fi îndeplinită dorinţa, dar omul nu are de gând să plece de aici, unde se simte foarte bine, de altfel. Motivul este unul simplu: nu are unde pleca. Acum, acest cort şi iarba verde de sub el îi sunt singura casă.

Tudor Pânzari se află în greva foamei de 46 de zile. Nu-l sperie această cifră, pentru că, spune el, cu pensia sa de 275 de lei, deşi nedeclarat, este în greva foamei de ani buni. A decis să iasă în stradă şi să-si declare protestul, fiind disperat de situaţia în care se află: bolnav, fără casă, traumatizat de indiferenţa tuturor şi de amintirea războiului în care a luptat pentru nişte idealuri, care sunt la fel de departe ca şi acum 20 de ani.

«Toţi se gândesc la drepturile statului şi nimeni la ale omului»
Când a început războiul din 1992, Tudor, un tânăr crescut şi educat la casa de copii de la Tiraspol, a venit pe câmpul de luptă cu bicicleta. Era voluntar. Luase această decizie sincera, ca pe un lucru firesc. În timp ce-şi salva un camarad, a explodat lângă el un obuz. Atunci, nu i-a dat mare atenţie, era tânăr, avea doar 29 de ani, şi era plin de puteri. Zece ani mai târziu, când jumătate de corp i-a fost paralizat, medicii au constatat că necesită intervenţie pe creier. Toate din cauza acelei contuzii ignorate.

Cât a stat la spital, casa în care locuia şi pe care o primise de la locul de muncă, a fost demolată. Dintr-o dată, s-a pomenit pe drumuri. Marea sa luptă abia atunci a început. În loc să stea calm şi să se recupereze după intervenţia pe care a suportat-o, a fost nevoit să alerge pe drumuri şi să bată pe la uşi. Deşi tuturor celor care au locuit în acel bloc le-au fost repartizate noi locuinţe, Tudor Pânzari nici până azi nu a reuşit să obţină casă de la autorităţile din Căuşeni. Îl trimit de la unul la altul şi nimeni nu vrea să se implice. Viza sa de reşedinţă e încă la vechea adresă, unde acum e un teren agricol. „Toţi se gândesc la drepturile statului şi nimeni la ale omului simplu» — spune cu durere fostul combatant despre o stare de lucruri pe care a simţit-o pe propria-i piele.

«M-au fugărit toţi ca pe un câine»

Acesta nu-i singurul necaz al luptătorului. Abia după şase ani de la intervenţie, cu mare greu, a reuşit să obţină grad de invaliditate. «Ani de alergătură şi de durere. M-au fugărit toţi ca pe un câine», îşi aminteşte Tudor cu lacrimi în ochi. Legitimaţia de invalid de război, care i-ar asigura o pensie ceva mai mare, nu a mai reuşit s-o obţină, cu toate că are decizia instanţei de judecată în favoarea sa. Nimeni nu vrea s-o execute. De la emoţii, griji şi gândul că în fiecare zi trebuie să se gândească unde să înnopteze, suferă şi de epilepsie posttraumatică.

De când i-a fost demolată casa, a tot trăit cu chirie pe la cine se arăta dispus să-l adăpostească. Ba la un combatant, ba la un cunoscut. Anul trecut, când au comemorat începerea luptelor de pe Nistru, trăia într-o casă fără acoperiş, cu crăpături în pereţi cât să încapă un om printre ele. «Îmi era tare ruşine», îşi aminteşte Tudor.

Atunci, o televiziune filmase condiţiile în care trăieşte un erou. Aşa a aflat poliţia din Căuşeni despre el. Imediat a şi fost rugat să părăsească clădirea, pentru că nu era sigură. L-a găzduit un cunoscut, până în februarie curent. Perioada a expirat, dar el n-are unde merge şi nici soluţionarea problemei lui n-a avansat. În aceste condiţii, Pânzari a decis să vină în capitală şi să declare greva foamei.

5 zile de greva foamei şi 5 de spitalizare
Primăria i-a acordat lui Tudor autorizaţie pentru a protesta în faţa ambasadei americane. Aceasta este valabilă până la revendicarea solicitărilor. El spune că va sta aici cât va trebui, pentru că oricum nu are unde se duce.

Primele cinci zile de greva foamei, Tudor şi soţia sa le-au petrecut pe scările unei clădiri din fata ambasadei. Acolo mâncau, acolo dormeau, tot acolo se fereau de ploaie şi de arşiţă. Au fost cinci zile de încercare, după care au urmat altele cinci de spitalizare.

Pe 16 iulie, seara, a început să tremure. Acesta-i un indiciu că în curând va cădea şi îşi va pierde cunoştinţa. Soţia sa a chemat ambulanţa. Medicii i-au acordat primul ajutor şi au vrut să-l ia la urgenţă. A refuzat. Dimineaţă a avut o nouă criză şi a decis să fie internat.

Mai înainte, Tudor îşi aminteşte că avea accese de vreo două ori pe lună. Acum, acestea sunt mult mai dese, în special dacă nu-şi administrează medicamentele necesare. Din pensia sa de 275 de lei, 180 îi dă pe pastile, care îi ajung doar 20 de zile. Restul — 10 zile din fiecare lună — Tudor se roagă să nu aibă nevoie de ele.

Cortul închiriat este noua lui casă
Când a fost externat din spital, a avut o mare surpriză. Soţia îi găsise un cort. L-a luat cu împrumut de la un cunoscut. Vreo două zile a dormit pe pământ, după care a găsit nişte lemne pe un şantier de construcţie din apropiere şi a improvizat un fel de podea. Soţia i-a adus un iorgan, cum îi zice el, şi nişte albituri. «Este foarte comod», arată protestatarul cu bucurie, în timp ce dă la o parte uşa cortului.

Dinspre drum, în adăpostul improvizat, sunt lipite două coli mari de hârtie, pe care scrie motivele din care solicită azil politic în America. De la soare şi ploaie, literele s-au decolorat. Duminică, din puţinii bani pe care îi are, şi-a cumpărat o cariocă şi le-a «împrospătat». Lângă uşă, sub scânduri, stau o pereche de pantofi negri. Tudor este încălţat cu nişte şlapi de gumă. Înăuntru, albiturile curate sunt atent întinse. Într-un colţ al cortului sunt câteva haine aşezate păturele, iar în altul stă ascunsă sacoşa cu cele 15 kilograme de documente, care demonstrează indiferenţa autorităţilor şi nedreptatea comisă faţă de acest om.

Acum este singur, soţia sa a plecat la Căuşeni. Continuă să stea cu de-a sila la vechea gazdă. Îşi caută de lucru, iar între timp, culege coarne din pădure şi le vinde. Astfel, adună nişte bani pentru medicamentele şi ţigările lui Tudor.

«Toţi te ajută, dacă îi rogi, mai puţin statul»

La început, oamenii care muncesc în acea regiune credeau că cei doi sunt vagabonzi. Faptul că erau îngrijiţi şi stăteau încontinuu acolo i-a făcut curioşi. Acum, toţi se salută cu Tudor, schimbă câteva vorbe şi îl ajută fiecare cu ce poate. Secretara din oficiul de alături îi dădea apă fiartă ca să-şi mai facă câte o cafea, acum, cei de la oficiul stării civile, care se află la câţiva paşi de cortul său, i-au scos afară un cablu de tensiune, iar paznicul de acolo i-a lăsat plonjorul, ca să-şi poată oricând face un ceai sau o cafea. Femeia de serviciu de la alt oficiu din apropiere îi împrumută căldarea, în care el încălzeşte apă la soare. Cu aceasta, se spală seara pe teritoriul unei construcţii de peste drum, unde-i permite paznicul. Tot acolo merge şi la toaletă. «Toţi te ajută, dacă îi rogi, mai puţin statul», pentru suveranitatea şi independenţa căruia a luptat, spune Tudor.

Duminică, «cu toată sărbătoarea», cum se exprimă Pânzari, şi-a spălat hainele. Pe şantier. Cămaşa a uscat-o pe cort, iar pantalonii pe un gard din apropiere. «Dacă n-am casă, nu înseamnă că trebuie să pută de la mine şi să stau ca un porc. Mai spre seară am să mă bărbieresc», explică omul, care în fiecare zi aşteaptă să vină cineva la el. Adesea, rămâne doar cu aşteptarea.

«Cei de la ambasadă au fost în primele zile la mine şi atât. Tot timpul mă salută. Mihai Ghimpu a trecut pe aici când mergea la înmormântarea fratelui său. Am tot aşteptat, nici n-am crezut că nu va face ceva», spune, decepţionat, luptătorul.

«În fiecare zi te ucid câte oleacă»
Pentru Tudor, ziua începe pe la patru dimineaţa, cu multe gânduri. Se încheie cu şi mai multe, după miezul nopţii. Doarme puţin, din cauza durerilor fizice, dar şi a celor sufleteşti.

Nu ştie ce să mai facă, dar nu va pleca de aici. Pur şi simplu, nu are alte opţiuni decât cea de a aştepta. Durerea pe care o poartă în suflet pentru nedreptatea care i s-a făcut este acutizată şi de faptul că este singur. Cum a crescut în internat şi nu avea nimic, aşa trăieşte şi acum. Cazul lui este unic, are convingerea Tudor. «Să fii singur pe lume, să nu ai casă, să fii bolnav şi să ai o pensie de nimic, să fii invalid de război, dar să nu-ţi fie recunoscute drepturile şi să ai atâtea scrisori, demersuri scrise, nu ştiu dacă mai este cineva», abia articulează Tudor cuvintele, în timp ce încearcă să-şi stăpânească lacrimile.

«De multe ori regret că n-am rămas pe câmpul de luptă, ucis, că aici în fiecare zi te ucid câte oleacă, dar cred că aşa a vrut Dumnezeu», concluzionează eroul.




Tatiana Eţco

Ziarul de Gardă

vineri, 3 septembrie 2010

marți, 31 august 2010

Țipăt




O lume plină de ispite usturătoare, de batjocură și ură. Revolta e normală. Era o problemă dacă nu apărea. Ea trebuie așternută, altfel nu există. Cea înterioară e semnificativă numai pentru eul ăla pustnic din tine. Dintr-o mică licărire, dintr-un mic moment de răgnet interior apare pacea. Bineînțeles, o vezi doar tu. Sau poate și alții. Infinit de mizerie pe culmile gloriei demult apuse. Lună în loc de soare. Negru în loc de alb.
Mi-e teamă de viitor! Parcă văd cum dracii își fac loc și printre limpezimea sufletelor neatinse de haosul citadin, de bezna din ei... Babilonie!

Viitor ?

Andrei Ionescu

Curand, cand lemnul va cuprinde
Intregul trup sculptat de ploaie
Murdar si negru, Infinitul
Va plange lacrimi cu puroaie
Hindusi si negrii vor tipa
Camila va infrange leul
Copacii se vor razbuna
Zdrobind cu gheara porumbelul

Sursa foto: www.fotomagazin.ro

vineri, 6 august 2010

Pentru ca anti-romanismul nu se pedepseste in Romania, ba este chiar incurajat, separatistii maghiari vor fi urmariti penal pentru “antisemitism”


“Ruşine să-ţi fie, iar ai cumpărat de la jidani!”

Cam asta scria pe pancarta afişată de trei vedete “secuieşti” din Miercurea Ciuc, Csibi Barna, Szocs Tibor şi Puskas Andras Miklos, care s-au postat în faţa magazinului Kaufland pentru a alerta nevinovata populaţie maghiară din oraş de faptul că ei cumpără de la … evrei. Acest lucru i-a costat pe cei trei începerea urmăririi penale, ca urmare a unei decizii a Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita.

Întâmplător sau nu, aceşti trei crai secui au venit şi în Cluj-Napoca, în două rânduri. O dată în 1 decembrie 2009, pentru a comemora ostentativ, chiar de Ziua Naţională a României, o grupare paramilitară care s-a împotrivit actului Marii Unirii şi s-au dedat la masacre antiromâneşti în zona Văii Drăganului. Grupare intitulată Batalionul Secuiesc şi care acţiona sub comanda comunistului Bela Kuhn, primul lider de stat comunist din Europa, adică Ungaria, înlăturat de la putere de către Armata Română în 4 august 1919, când pentru prima oară opinca românească a fost pusă pe clădirea parlamentului de la Budapesta. Acţiunea de provocare de la Cluj-Napoca s-a finalizat cu reţinerea celor saşe extremişti maghiari şi cu amendarea lor cu 50.000 de lei, dar nu după ce aproape 150 de tineri clujeni au făcut o adevărată demonstraţie de forţă în centrul oraşului, dovedind unei ţări întregi că la Cluj-Napoca nu este permisă batjocorirea simbolurilor României. Lucru care nu este valabil şi pentru autorităţile româneşti, care se înclină ruşinos în direcţia trasată de preşedintele Băsescu, aliat cu Tokes Laszlo şi cu UDMR. Amenda pe care aceste personaje ieşite parcă dintr-un Ev Mediu al urii şi intoleranţei au primit-o a fost anulată în justiţie. Justiţia românească.
Nu a trecut mult şi pe 15 martie regăsim aceleaşi personaje, tot la Cluj-Napoca, în alaiul condus de ministrul Cseke Atilla. Cu însemne SS pe geci, aceşti au arborat ostentativ textul “Ţinutul Secuiesc nu e România” în cadrul manifestările oficiale cu ocazia Zilei Maghiarilor de Pretutindeni, în compania oficialităţilor locale şi centrale. Din nou, nimănui nu i s-a părut deplasată libera manifestare a acestor câţiva saltimbanci care se cred secui şi care se desfăşoară atât de liber în preajma unor oficialităţi care par a le împărtăşi sentimentele antiromâneşti. Şi să nu uităm că acelaşi Csibi Barna, pentru a câta oară!, a fost lăsat de SPP-işti să îl întâmpine pe preşedintele Băsescu la Băile Tuşnad cu mesajul “Prezentaţi paşaportul!”.

Am enumerat aceste evenimente doar pentru a avea o imagine de ansamblu a modului nestingherit în care aproximativ cinci-şase extremişti maghiari, angajaţi ai statului român şi organizaţi într-o duzină de ONG-uri “în curs de înfiinţare”, au reuşit să provoace nestingheriţi populaţia majoritară românească din Transilvania fără să păţească nimic. De fiecare dată autorităţile “s-au tras pe cur”, în cel mai laş mod cu putinţă. Au sărit în apărarea lor toţi politicienii UDMR, care i-au scuzat în stilul mârşaj şi mincinos cu care ne-au obişnuit. Totul până acum, când trei dintre artiştii tristei piese de teatru a autonomiei au căzut în propria capcană, fiind urmăriţi penal pentru incitarea la discriminare şi la înfiinţarea unei organizaţii cu caracter fascist şi antisemit. Şi pe bună dreptate!

Ruşine să îi fie, în schimb, opiniei publice şi presei, atât centrale cât şi locale, care au încercat să minimizeze aceste incidente cu caracter iredentist, şovin şi antisemit! La Cluj-Napoca s-a încercat a se deturna atenţia publică de la aceşti în-curând-infractori, şi a da vina pe Noua Dreaptă sau pe oricine altcineva care a încercat să ia atitudine împotriva manifestărilor medievale ale acestor extremişti. Ca întotdeauna, propaganda transilvănistă şi promaghiară s-a pus în funcţiune, transformându-i pe cei care apărau Constituţia României în extremişti şi şovini. La Băile Tuşnad, Tokes chema ungurii la luptă armată şi preşedintele ţării era înjosit de un chelios cu cioc şi cu vestuţă gay-garda, dar ştirile trompetau subiecte colaterale, consfinţind încă o dată sistemul de presă vândut şi corupt care s-a raliat planului de regionalizare etnică a Transilvaniei.

Acum, când scrie negru pe alb că Csibi Barna, Szocs Tibor şi Puskas Andras Miklos sunt urmăriţi penal pentru instigare la discriminare şi antisemitism, ce mai tropetează vuvuzelele presei vândute din România? Ce mai au de spus consilierii lui Băsescu, care îl ling în fund pe Tokes? Ce deontologi mai au tupeul să acuze patrioţii români de excese extremiste şi şovine, când s-a dovedit că ei apărau însăşi valorile democraţiei din România? Când de 20 de ani, nicio organizaţie patriotică, naţionalistă sau chiar legionară din România nu a încălcat nicio lege din acestă ţară, dar cei câţiva extremişti maghiari finanţaţi de Budapesta şi protejaţi de Traian Băsescu şi Emil Boc reuşesc să bătă orice record la ură şi antisemitism din România?

Dacă nu le-a fost ruşine să apere membrii unor organizaţii paramilitare şovine şi antisemite, poate că nu le ruşine nici de ultimul slogan al acestora: Ruşine să vă fie, iar aţi cumpărat de la jidani! Cine sunt antisemiţii acum, leprelor?

George Bara

Sursa: NapocaNews

duminică, 1 august 2010

A II-a persoană



Locul tău nu e aici. Te strică garnizoana asta comună și banală în care repiri oxigenul ăsta prost. Nici nu găsești oameni. Sau poate ești prea critic și mândru. Poate doar când iese soarele îți e bine și te confrunți cu nevroza suprasolicitării demonilor invizibili. Și învingi! Dar, se întâmplă pe moment. Simți asta! Cutreieri cu gândul o lume mai bună în care speri că poți spune ceva revoluționar, dar te iluzionezi. Arunci tot felul de cuvinte jignitoare când tu îți dorești doar o revoluție de catifea, o revoluție spirituală, naturală și firească. Lucrurile astea vor face din tine un ciudat mizantrop plin de harababură mentală. Nu vei reuși să schimbi până nu aplici!

luni, 26 iulie 2010

Ghidul Misoginului




Nemira a scos un ghid foarte amuzant și, pe alocuri, realist. Despre sexul feminin, un mic tratat de calomnii.
Am să transcriu mai jos, maximele care mi s-au părut cele mai interesante.

Femeile care vor să fie în același timp și frumoase, și inteligente se inșală asupra posibilităților lor. Trebuie să facă o alegere.

Nici cea mai inteligentă dintre femei nu înțelege imediat.

-Sunteți un partizan al celibatului?
-Nu! Deloc!
-Al căsătoriei poate?
-Ah...
-Atunci care e, după dumneavoastră, situația cea mai avantajoasă pentru un bărbat?
-Situația de văduv!

Acela care poate scrie satira femeii merită, numai prin aceasta, titlul de martir.

Femeile de azi confundă moda cu frumusețea.

Bărbatul plătește o lună de miere cu o viață de oțet.

Plânsul este ultimul argument al femeii.

Nimic nu e mai încântător decât o femeie cinstită.

Femeile sunt niște demoni care ne fac să intrăm în infern prin poarta raiului.

Grecii au avut multă dreptate să nu le primească pe femei la teatru: în felul acesta, puteau să audă ceva.


Am răsfoit cartea în detaliu și le-am ales pe cele mai puțin jignitoare la adresa sexului frumos. Nu sunt un adept al acestor vorbe de duh, dar, pentru puțin amuzament și pentru a da iluzia unei superiorități momentane a bărbatului, am ales să le public. Să aveți o zi frumoasă!

vineri, 9 iulie 2010

Vreau!

Am să-mi pun ordine-n gânduri
Iar prietenia se va-ntemeia în ani.
Dar nu mă voi lăsa de vicii...

joi, 24 iunie 2010

Ziua tricolorului 26.06.2010 – comunicat de presă N.D. Brasov

Avem onoarea de a vă informa că Asociaţia „Noua Dreaptă” – Filiala Braşov va organiza o serie de manifestări prilejuite de Ziua Drapelului Naţional al României.
Astfel, în noaptea de vineri, 25 iunie, membrii organizaţiei noastre vor depune pentru sfinţire un tricolor de 45 de metri pătraţi în Biserica Adormirea Maicii Domnului din Piaţa Sfatului.
Sâmbătă, 26 iunie, la ora 7, o delegaţie formată din membrii ND – Braşov se va deplasa la Ploieşti pentru a participa la manifestările organizate în această localitate.
La ora 15, după revenirea în Braşov a delegaţiei, tricolorul va fi scos din Biserică, pentru a fi arborat pe clădirea Panoramic de pe Tâmpa.
La ora 17, va avea loc slujba de sfinţire a tricolorului, oficiată în Piaţa Sfatului de preoţii Bisericii Adormirea Maicii Domnului.
După binecuvântarea preoţilor, conducerea filialei va prezenta în Piaţa Sfatului câteva discursuri, menite să cinstească Stindardul Naţional şi să le trezească braşovenilor respectul faţă de simbolul românismului.
Simultan, vor fi împărţiţi fluturaşi cu mesajul Fii mândru că eşti român!


Salutări naţionaliste!

Cristian GRIGORAŞI
Preşedinte filiala Braşov – ND

25 iunie 2010

Telefon: 0748.852.521 , 0762.935.388 , 0728.404.788 Fax: 0368814830
E-mail: brasov@nouadreapta.org Web: www.brasov.nouadreapta.org
O.P.1 C.P. 7 BRAŞOV COD 500500

DE ZIUA LEGIUNII

Se implinesc 24 de ani de cand Fiul Moldovei, Corneliu Codreanu, a dat viata lumii legionare. In aceasta zi, nu s-a intemeiat un nou partid, o noua grupare politica, ci sufletul neamului romanesc s-a smuls din imparatia negurilor si si-a regasit axa lui adevarata de traire, care incepe de pe pamant, dar care se sfarseste in cer. Marea revolutie pleaca de la om, de la interiorul lui, de la facultatea lui de a-si crea o viata sociala potrivita imaginii sale spirituale.

De aceea Legiunea n-a putut fi doborata, cu toate urile, loviturile si atacurile ce s-au ingramadit asupra ei, de aproape un sfert de veac. Dusmanii au ucis de atunci mii dintre ai nostri, in frunte cu Capitanul, dar n-au izbutit sa ucida spiritul Legiunii. El continua sa se perpetueze din generatie in generatie. Alte vlastare, alti tineri se incoroneaza cu cununa martiriului si a eroismului. Alte coloane urca muntele suferintei, se iau la lupta cu fiarele salbatice si strabat mlastina desnadejdii.

Acum ne stau in fata toate aceste trei examene laolalta. O incercare a incercarilor. O proba care inspaimanta pe cei mai curajosi dintre noi. Sangeram din mii de rani. In tara gem inchisorile de legionari si mormintele se deschid unul dupa altul. In strainatate suntem atacati de aceiasi oameni care intotdeauna s-au pus de-a curmezisul neamului si i-au compromis marile lui momente. Lor li s-au adaugat cativa rataciti din mijlocul nostru, care si-au pierdut orice simt de omenie si de demnitate.

Nu va inselati, camarazi. Suntem atacati pentru ca am ramas ceea ce ne-a lasat Capitanul. Pentru ca nu vrem sa coboram steagul Legiunii. Pentru ca nu facem tranzactii cu spiritualitatea ei. Pentru ca nu ne pretam actiunilor de dezagregare si nu suntem dispusi sa inchiriem trupele Garzii de Fier nimanui. Iata marea noastra vinovatie.

Si acum in ceasul marilor raspunderi, ne intrebam si noi, ca odinioara Capitanul, cand a pus temeliile acestei miscari: fi-vom noi generatia lasa si debila care sa se eschiveze de la indatoririle momentului? Raspund cei ce zac in inchisori, cei ce cutreiera potecile panditi de glontul vrajmasului, cei ce trec zi si noapte prin cele mai teribile incercari, indemnandu-ne la unire, la tarie sufleteasca si la incredere in biruinta adevarului.

Daca odinioara au plecat cinci pe acest drum fara intoarcere si au pus bazele uriasei Miscari Legionare, astazi, cand neamul intreg se pregateste sa puna mana pe arme, fi-vom noi mai putin hotarati, mai putin increzatori in victorie?

Camarazi,

Smulgeti-va voiniceste din toate nepasarile si amaraciunile ce-au putut sa astearna peste sufletul vostru anii de exil si iesiti cu barbatie in intampinarea vrajmasului. Niciodata misiunea voastra n-a fost mai nobila si niciodata Legiunea si Capitanul nu vor cunoaste o mai mare preamarire decat in ziua in care steagurile legionare vor culege binecuvantarea intregului nostru popor.

24 iunie 1951

Traiasca Legiunea si Capitanul!

Horia Sima

Comandantul Miscarii Legionare

sâmbătă, 19 iunie 2010

Gând de moment


Vorbeşti mereu de aceleaşi eşecuri pe care le-ai avut... mereu te plângi de oamenii din jurul tău , dar nu faci nimic pentru a-i schimba în ceva mai bun, sau de a-i îndeparta dacă realizezi că sunt o cauză pierdută si tind sa te tragă şi pe tine în jos.
Menţionezi de fiecare dată cuvântul târfă, dar nu te eschivezi deloc în momentul în care se apropie de tine şi ca o sirenă ce ademeneşte pescarii te laşi cuprins de magia momentului şi te îndepărtezi de la firesc; iar când te trezeşti şi realizezi că iar ai greşit te îneci din nou în acelaş pahar de amar sorbindu-l până la ultima picătură. În schimb, când eşti fericit, totuşi îţi lipseşte ceva.. oare ce? Şi ne întoarcem la intrebările ,nu fără răspuns, ci la cele la care nici măcar nu vrem sa auzim răspunsul deşi il ştim prea bine. Şi tu ştii răspunsul, şi eu stiu răspunsul, şi mulţi alţii îl ştiu. Dar e mai comod pentru toată lumea sa nu-l rostim. Şi trăieşti o clipă de fericire supremă, apoi ceva se schimbă şi iar îmbrăţişezi o statuetă imbrăcată in mărăcini şi doar când începe din nou să-ţi picure sânge din inimă realizezi că ceva e în neregulă şi te tânguieşti amar... E poate trist, dar totul ţine doar de tine... Tu ai întrebările, dar tot tu ai şi răspunsurile. Deschide ochii, priveşte „lumea” în ochi şi vezi ce vrea de la tine, apoi gândeşte-te ce vrei tu de la ea şi faceţi târgul... tu poţi lua de la ea tot ce vrei pentru ca stă în puterea ta ( Lamartine spunea – „Vouloir c’est faire!”), dar trebuie la fel de bine să ştii că dacă nu eşti atent ea o sa-ţi ceară să-i plateşti cu sacrificii şi ai să ieşi in pierdere! Cere-i fericirea in aşa fel incăt doar faptul că ţi-a oferit asta să-i fie de ajuns drept răsplată şi să nu mai fie nevoie de sacrificiu.


P.S.: citeşte-l şi nu-mi mai pomeni de el.. s-a teminat şcoala şi cu ea s-a dus totul... ce ţi-am scris aici e ce am vrut sa-ti spun mai de mult iar acum mi-ai dat ocazia. Dacă te supără ceva iartă-mă, dacă înveţi ceva din ce ţi-am scris păstrază ideea dar nu şi autorul, că nu merit.

Anonim
Sursa foto: http://abandonatinvisuri.wordpress.com

joi, 17 iunie 2010

miercuri, 19 mai 2010

Dialogul dintre un gândac și lumea ce-l înconjura...

- Dragă, nu e pentru tine!
- Te-am întrebat eu ceva? Ți-am spus cândva ce și cum să faci vreun lucru?
- Te amăgești aiurea, atât am dorit să-ți spun...
- E problema mea!
- Te vei da cu capul de pereți... și vei regreta!
- Până nu curge sânge nu mă las... O iubesc! Adică nu o iubesc! Vreau să mă așez la casa mea!

Și a curs sânge... mult sânge... a curs atâta sânge încât a făcut hemoragie sentimentală. Îi va trece. E tare!

marți, 18 mai 2010

Vino sambata 22 mai la Marsul pentru Normalitate!

Considerând cã parada homosexualilor reprezintã o manifestare cu caracter provocator, obscen si anti-social, care aduce atingere bunelor moravuri si ordinii publice, Noua Dreaptã organizeazã sâmbãtã 22 mai Marsul pentru Normalitate.

Manifestarea este autorizatã de Primãria Capitalei si va avea loc între orele 11:00 - 13:00 pe traseul: Ateneul Român - Calea Victoriei - Splaiul Independentei - Dealul Mitropoliei (Piata Unirii).

Adunarea participantilor se va face în fata Ateneului Român între orele 11:00 - 11:30. La manifestare sunt asteptati toti membrii si simpatizantii Noii Drepte, precum si toti cei ce sustin valorile familiei traditionale si doresc sã-si exprime opozitia fatã de manifestãrile publice ale homosexualilor care promoveazã într-o manierã ostentativã perversiunea si promiscuitatea, prezentate în mod ipocrit drept "stil de viatã alternativ" si elemente de "diversitate".

Daca ai stat deoparte si ai privit cum în fiecare an parãzile homosexualilor promoveazã ideea legalizãrii cãsãtoriilor homosexuale si adoptiilor de copii de catre "cuplurile" de homosexuali, te întrebãm acum: cât timp vei mai sta deoparte? Lupta pe care noi o ducem în folosul cauzei românesti are nevoie de sprijinul si participarea tuturor celor care simt si gândesc ca noi, inclusiv a ta!

Nu te multumi doar sã ne dai dreptate! Renuntã la rolul de spectator si participã la Marsul pentru Normalitate din acest an, pentru a demonstra o datã pentru totdeauna cã ROMANIA NU E SODOMA SI NICI NU VA FI!

Trimite e-mail de confirmare a participãrii la info@nouadreapta.org si simte-te liber sã postezi acest anunt pe cât mai multe bloguri, grupuri de discutii si forumuri!



Biroul de Presa al Noii Drepte

luni, 17 mai 2010

Gold Medals

1904 ST. Louis, 1905 Liege, 1913 Ghent, 1914 London, 1915 London, 1954 Brussels, 1981 Amsterdam. Și mă va ține treaz aproape o noapte, iar spre dimineață își va face efectul, trântindu-mă în patul gol și rece. Măcar voi avea un somn lung, mă voi trezii cu ochii rătăciții și voi spune că sunt fericit. Și nu voi minții. Chiar sunt!



Pe curând...

marți, 11 mai 2010

Nu pe curând, adio!

A le ei doruri sunt taine ascunse-n minciuni. Ochii, frivoli și sarcastici, nu mai aburesc nici proștii de sub papuc. Halal! Milă după suferințe, dragoste după destrăbălări? Imaginea, cunoscută de toți cunoscuții, se transformă într-un banc vizual și sec.
Ți-ai deschis mintea și ți-ai format noi orizonturi în tainele lumii de lut. Vei presăra dragoste pentru merituoși și îi vei chema în cimitire strâmbe să te scoată din ghearele haitelor. Dar, pentru ce? Te-a ajutat, și vei rămâne sedat de toată ființa ei firavă! Așa să te ajuți! Căci așa vei fi ajutat!

Pentru tine, draga mea...


Alexandru Alexianu
Draga

Te-am privit, Draga, iubita mea...
Erai un paun frumos,
Zarzarii înfloriti se scuturau în jurul tau
Si eu nu mai ma saturam privindu-te.

Apoi te-ai schimbat în apa fermecata,
O vâltoare în care ma înecam si muream încet.
Dragostea ta ciudata ca niste ramuri de salcie
Ma tragea zabauca tot mai la fund.

M-au desteptat pasarile cerului.
Eram întins în iarba ca un Gulliver.
Muschiul padurii ma îmbratisase ca o sora,
Caprioarele codrului pasteau în jurul meu...

luni, 26 aprilie 2010

Iubirile din primul rând


Viața ți-ai omorât-o
Copil stângaci,
Precum clovnul clienții.
Miscări abrupte,
Iar picioroangele sfărâmă
Cu sete de dihanie
Iubirile din primul rând.
Ochii, Dumnezeiești,
Paradoxal,
Comportament satanic,
Cu zgomot infernal
De imperceptibil.
Pe veci, iubirile din primul rând.

marți, 20 aprilie 2010

Doua firi și gânduri mici


Pe de o parte una sensibilă, zic eu, iar pe de altă parte una nimicitoare și agresivă, dar care, nu se confundă cu cea dintâi. Nu știu dacă acest lucru influențează pe cineva din jurul meu. Sau dacă e afectat. Însă știu că sunt naturale, formate pe parcursul puținei mele existențe împovărate de lucruri predominant enigmatice.
Depind de puțini oameni din jurul meu. Nu aș mai dori să depind de nimeni. Vreau să stau, să am berea mea, țigările mele și gândurile mele. Nu vreau să cer. Dar n-am încotro. Să creez nimicuri în taină și să sper la ceva. Să dobândesc singur ceva-ul suprem.
Specia umană este ruptă pe alocuri de realitate. Se îngroapă în abis și își revine când sângerează. Nici atunci în totalitate. 2 vorbe în 10 minute. Totul este calm, o singură sclipire tâmpită și insignifiantă, iar haosul începe. Obtuzii au tot ce își doresc, inteligenții nu pierd nimic. Plângi dobitocule!

vineri, 16 aprilie 2010

Trist cantec de dragoste




" Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se-nvechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate femeile poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă,
care ouă pe cer luna."

Nichita Stănescu
Sursa foto: Zf.com

luni, 12 aprilie 2010

Gânduri (IV)

A fost din nou și nu mai este. O nouă circumcizie pe suflet. O nouă lovitură. Concesii și visuri, speranțe și răbdări. Zâmbete transformate-n rânjete împodobite ostentativ cu ură. Ce se iscă într-o zi, ruginește intr-o săptămână fără nicio explicație.
Nu există remediu. Nu există psihologi. Sau există. Au forme lunguiețe și nu sunt foarte scumpi. Sunt și acoperiți. Când se termină, mergi la „Biroul Șefului de Post”.E aproape, peste drum. Dacă vrei, îți dă pe datorie. Stai ore întregi cu el de vorbă. Până la urmă nici el nu te ajută. Dar a doua zi, apelezei tot la el.


Lacustră

George Bacovia

De-atâtea nopţi aud plouând,
Aud materia plângând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

Şi parcă dorm pe scânduri ude,
În spate mă izbeşte-un val -
Tresar prin somn, şi mi se pare
Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,
Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...
Şi simt cum de atâta ploaie
Piloţii grei se prăbuşesc.

De-atâtea nopţi aud plouând,
Tot tresărind, tot aşteptând...
Sunt singur, şi mă duce-un gând
Spre locuinţele lacustre.

duminică, 11 aprilie 2010

Tradiție. Junii Brașovului




Detalii aici.

Sursa foto: http://halfexposed.blogspot.com/2009/04/junii-brasovului.html
www.incasa.ro/P-juni_brasovului-1004-4405.html
http://calatoriisifotografii.blogspot.com/2009/04/junii-brasovului.html

vineri, 2 aprilie 2010

Senzaționala Nemira

"Cartile vechi pe care le vezi pentru prima data par a fi intotdeauna o mare taina. Au ascunse in ele mintea timpului si toate framantarile lui si impresioneaza pentru ca pastreaza intre paginile lor multe dintre tulburarile sau bucuriile altor epoci. Nu te lasa amagit de designul prafuit sau de calitatea modesta a hartiei, importante este sa pastrezi in minte faptul ca acestea sunt carti rare, pretioase si de neinlocuit.

Targul de Paste este activ exclusiv online, intre 1 si 7 aprilie 2010, in limita stocului disponibil."

Cărți cu 1 leu

miercuri, 31 martie 2010

Gânduri (III)

Îmi tremură mâna și zâmbetul se zbate să răsară. Aveai chipul cu răni de plâns si trebuia să mă ai aproape. Te simțeam alături, ca odinioară, dar nu aveai curaj. Poate l-ai pierdut de când, precum niște copii, ne jucăm de-a iubirea. Dar era frumos. Acum, când amândoi, istoviți de remușcări si aprigi amintiri, dorim să purcedem în armonia divină, ceva ne oprește. O fi trecutul? O fi prezentul? Sau frica de viitor?
Cuvintele sunt prea puține pentru ceea ce-am trăit și simțit. Vorbele sunt de prisos, iar ei, dinafară, au un râs demonic. Nimic nu e de condamnat. Noi am iscat. Atâtea întrebări și prea puține răspunsuri. Atâtea visuri nefinalizate. Atâtea lacrimi!

Nichita Stănescu - Cântec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

decembrie 1956- „martie 2010”

sâmbătă, 27 martie 2010

92 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Basarabia, copilul orfan al României

Basarabia...un nume simplu si banal pentru ponegritori. O pantagruelitate pentru românii cei români. Nu am cunoscut-o, dar o simt. Nu am văzut-o, dar o cunosc. Nu ne-am reunit, dar suntem uniți. Suntem uniți spiritual impotriva bestiilor denigratoare care, din tiranie si posesivitate agresivă, persistă in minciună, ură si falsitate.

Mama te vrea, Mama te-așteaptă de-aproape un secol, să-ți hrănească gura si să-ți coasă rănile adânci de trivialitatea timpului care, superior, nu se-ncumetă să te inapoieze. Acum este avar, hrănit de defăimători si slugi intolerante. Mai târziu iși va cere iertare. Cele trei culori îl vor obliga, Basarabie frumoasă!

Istoria a fost dură cu amândoi, aprigă si necruțătoare. Ne-a schingiuit sufletește si incă stăm drepți. Când vom deveni imuni la contestări, Prutul ne va strânge-n brațe si va plânge fericit, chemând natura la o nuntă-n ca-n povești. Sărbătoare infinită și imagini nemaiîntalnite. Dragoste ireversibilia, poezii de-a lui Eminescu și Vieru vor fi puse pe muzică de orchestra monumentală a lui Nicolae Botgros, iar națiunea iși va scoate straiele de sărbătoare, uitate in șifonierul dorinței de reîntregire. Sunt visuri care, acum imposibile, vor deveni cu putință in deceniile ce vor veni. Cum zicea si Radu Gyr: „Adevaratele înfrângeri sunt renunțările la vis”.

Suntem prietenii cei mai buni de pe acest pământ „instrăinat”. Bucovina, sora ta, ne este martoră. Și ea, a suferit, frumoasa mea comoară, a fost călcată-n picioare de agresori nestăpâniți, necontrolați, cu inverșunata dorință de cotropire. In veci vom fi, nedespărțiți căci, sufletul nostru domnește învingator asupra demonilor indrăciți, cu ajutoul Măriei Sale.

Avem constiință de neam, cu tot cu dominarea comunistă la care am fost supuși. Au falsificat tot, dar cunoaștem adevărul suprem. Te-au răstignit, iar noi, am fost prea slabi pentru a te putea apăra. Te-au pălmuit și ai întors obrazul. Te-au răstignit si nu ai murit! Ai fost un “copil infășurat in sârmă ghimpată”. Ne-au blestemat limba si cărțile, dar tu, Preasfânt copil, nu le-ai uitat. Cu toate astea, ne curge același sânge prin vene. Sufletul tău, pe veci va fi român.

Gândește-te la momentul reîntregirii neamului, când vom striga cu toții, in glas nebun: România! Pâna atunci, vor mai veni alți si alți mișei, terfelitori de valori, și te vor schingiui. Rabdă Basarabie! Neamul nostru, plin de suferinți, va ieși mereu glorios și cinstit din orice luptă. Suferința este cea care ne face demni si onești in fața pericolelor care așteaptă să zdrobească Neamul Romanesc. Suntem un neam de eroi!

Poate vom fi ocrotiți de El, cel care ne da speranța, ne dibăcește creierul cu imagini trecute si viitoare, gloriase si falnice, etrne in conștiința iubitorilor de neam, cultură si limbă.
Poate am scris cuvinte prea mărețe, poate am fost prea mândru si stângaci, hrănit de sevă avântată prea devreme in inima-ți limpede. Nu am dorit să scriu idei patriotarde, ci doar ceea ce-am simțit, simt si voi simți mereu: iubirea față de o patrie cu istorie zbuciumată, sugrumată de năvăliri străine, uitată de proprii-i locuitori, necinstită de barbari; iubirea față de o patrie cu istorie pătată cu sânge; iubirea pentru tot ceea ce ne leagă si ceea ce domnește in inimile noastre.

Basarabie, suntem același neam de eroi, uniți sub tricolor! „Suntem români și punctum”.

Goran Razvan

luni, 22 martie 2010

Ganduri (II)

O zi obisnuita. Sau una speciala? Nici eu nu stiu. Pareai linistita, calma. Eu, un vacarm. O poveste intr-un taxi cu surasuri si remuscari. O banala reeditare a "culmilor dragostei sfaramate de gelozie si preacurvie iluzorie". Detest momentele trecute. Dar, le mai vreau! Fosnetele mangaierilor tiptile se zbat in timpanul suferind. Se spune ca inainte de moarte, miselul isi vede viata. Cum am vazut eu, intr-o fractiune de secunda, "colosseumul dragostei euforice".
Pierd teren in fata neputintei. Strengarul ramane strengar. Iarasi ai aparut, asa, ca un panaceu amator de senzatii noi, si atat. Nu ma vad, nu ma cunosc, nu cred, nu reusesc, nu percep. Sunt imbatat de momente nesemnificative pentru un viitor curat.
" Eu, pentru curi de tarfa, m-as lepada de lume...", zicea Verlaine. Si a facut puscarie. Eu, pentru curi de tarfa as aduce " Misoginismul" la putere.
Fluier singur intr-o pestera fara ecou. Simt un mare nimic!

duminică, 21 martie 2010

România pe cale de dispariţie?!

România nu este condusă, aşa după cum se sugerează, ci este împinsă către dezastru! Noi toţi suntem umiliţi şi folosiţi doar ca masă de manevră pentru îndeplinirea programelor de ocupare economică, geo-strategică şi în consecinţă, vom deveni sclavi pe pământul strămoşesc! Dacă chiar ne-am smintit, ori ne-am pierdut simţirile, să ne remintim ultimele două versuri ale Imnului României: „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’pământ.” Poate că măcar aşa ne vom redeştepta.

În condiţiile actuale, credeţi că mai puteţi suporta mult circul pe care ni-l oferă vânzătorii de Neam, deghizaţi în politicieni ?

Către ce ne îndreptăm şi până când vom tolera minciuna şi corupţia?
Care va fi viitorul copiilor şi al părinţilor noştri, dacă nu facem nimic pentru ca să schimbăm ceva în Ţara aceasta?

Nu credeţi că prin pasivitatea pe care o practicăm, suntem complicii acestor neisprăviţi?
Ne devastează „paraziţii”! Trebuie să purcedem grabnic la „dezinsecţie”!

Pentru aceasta, se impune să luăm atitudine:

- fără politicieni (ori înscăunări pe criterii politice) la conducerea instituţiilor de învăţământ şi de cultură, a spitalelor, în Poliţie, Justiţie, administraţie etc, etc…
- verificarea şi pedepsirea exemplară a celor care se fac vinovaţi pentru privatizările frauduloase
- UDMR nonguvernamental (În Covasna se pregăteşte demolarea statuii marelui Voievod Mihai Viteazul, situată în Paiaţa centrală din Sfântu Gheorghe. Proclamarea autonomiei autointitulatului Ţinut secuiesc, acţiunile Gărzii Secuieşti, iniţierea Legii Statutului minorităţilor naţionale etc)
- respectarea drepturilor angajaţilor prevăzute în Codul Muncii şi în contractele individuale de muncă
- informarea prin mass media, iar nu manipularea şi îndobitocirea „prostimii”
- stoparea programului de discreditare a preoţilor, şi prin aceasta, a stâlpului Neamului – Biserica Ortodoxă Română. Pe de altă parte, Biserica strămoşească să ia atitudine şi să se descotorosească de manevrele politice şi de masonerie
- demiterea Guvernului
- toată clasa politică, de după ’89, să fie judecată şi condamnaă pentru trădare de ţară
- românii maghiarizaţi cu forţa, să-şi recapete identitatea românească
- ieşirea României din structurile devastatoare, UE şi NATO
- interzicerea împrumuturilor de la FMI, Banca Mondială şi alte asemenea
- reintroducerea pedepsei cu moartea pentru trădătorii de Neam şi de Ţară
- refacerea economiei şi a agriculturii, pentru ca să muncim la noi acasă, nu pe „plantaţiile” altora

E timpul să ne dezmorţim, să acţionăm şi să nu renunţăm la demnitate. Să ne reamintim duruta spusă a lui Radu Gyr din „Îndemn la luptă”:

„Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Atunci când inima ta cântă,
ce-nseamnî-n luptă-un braţ înfrânt,
ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,
când te ridici c-un steag mai sfânt?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri
şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renunţările la vis.”

Dacă noi nu avem visuri, măcar din respect pentru martirii Neamului să le practicăm. Pentru cei care au înnobilat glia cu sângele lor, pentru a ne lăsa zestrea inestimabilă: ROMÂNIA !!!

Nu în cele din urmă, suntem datori faţă de urmaşii noştri să le transmitem moştenire Patria, aşa cum am primit-o – frumoasă, bogată şi… întreagă.

Vezi Roşia Montana care este ameninţată de noul Guvern, Emil Boc:

Adriean Videanu, desemnat să facă parte din noul guvern Emil Boc, în calitate de ministru al Economiei şi Comerţului, a declarat vineri, 18 decembrie 2009, că proiectul controversat al exploatării aurifere de la Roşia Montana a fost inclus în programul de guvernare şi ar putea începe cât mai curând posibil cu actualul investitor, Compania canadiană Gabriel Resources.

Acest proiect ne va aduce, printre altele, „beneficii” de genul:

- utilizarea cianurilor în cadrul acestei exploatări miniere cu risc major pentru mediu, oamenii şi animalele din zonă fiind ameninţaţi deopotrivă de poluarea solului, apei şi aerului
- schimbarea brutală a peisajului şi conformaţiei reliefului din zona Roşia Montana, prin dispariţia unor munţi ce urmează a fi trecuţi prin malaxorul exploatării miniere
- comunitatea locală ar fi silită să îşi părăsească căminele pentru a face loc exploatării miniere
- biodiversitatea şi cele peste 100 de specii de plante şi animale protejate din zonă ar avea un viitor sumbru
- distrugerea sitului arheologic Alburnus Maior care conţine mine romane vechi de circa 2.000 de ani, ce reprezintă un patrimoniu istoric unic în Europa

Noi unde suntem? Ce le vom spune părinţilor noştri atunci când ne vor întreba ce am făcut cu Ţara pe care au slujit-o cu credinţă?

Cristian Grigorasi
Noua Dreapta Brasov

joi, 11 martie 2010

Leapsa de la Andi...

Am primit si eu o leaspa de la Andi. Cred ca pentru discutiile de aseara. Asa m-a rasplatit! Multumesc!

Citatul preferat dintr-o poezie scrisa de Eminescu: "Sã priveasc' Ardealul lunei i-e rusine/ Ca-a robit copiii-i pe sub mâni streine."

Poetii tai preferati, straini: Charles Beaudelaire, Magda Isanos, Edgar Allan Poe

Poetii romani preferati: Mihai Eminescu, George Bacovia, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu

Poetii contemporani preferati: Grigore Vieru

Scriitorii preferati: Mircea Eliade, Jhumpa Lahiri

Scriitorii contemporani preferati
: Nae Georgescu

Ultima piesa de teatru vazuta: "Sex, Drugs & Rock & Roll"

Ultimul spectacol de opereta vazut:
"Vrajitorul din Oz"

Cãrtile preferate:
Sfantul Inchisorilor ( Valeriu Gafencu ), Porecla ( Jhumpa Lahiri ), Ultima noapte de dragoste... ( Camil Petrescu ), Maitreyi( Mircea Eliade ), Dragostea nu moare ( Maitryi Devi ).

Cu ce scriitori, daca unii dintre ei ar trai si azi, ti-ai dori sa fii prieten?
Fara indoiala, Mircea Eliade

Ce carte scrisã deja ti-ar fi plãcut sã fie scrisã de tine si de ce?
: Maitreyi. Mi-as fi dorit sa cunosc societatea indiana.

Predau leapsa: Simonei, Cristian Lisandru
, Geaninei Lisandru, Ana si, prietenului meu, Alex

Andi, multumiri!

miercuri, 10 martie 2010

Judecati opozante. Mai presus e iubirea



Dorea sa plece pentru a-si cauta viitorul. Era sigur pe el si, increzator, spera sa atinga absolutul. Era dornic de cunoastere, dar parca ceva il retinea. Nu stia ce, si pe zi ce trecea, imaginandu-si locul in care va poposi, era tot mai descurajat. Era o valmasala dornica de mila in al sau cap. Proprietatea deciziilor ii lipseau cu desavarsire, iar cei din jurul sau, cu mentalitati sfaramate de regimul trecut, il faceau sa sufere infernal.
Deseori, blama societatea actuala, neschimbata si monotona de decenii intregi. Isi facea bagajul, iar cand ajungea la usa casei, lacrimile ii zvacneau siroaie pe obrajii gauriti de trivialitatea timpului. Se intorcea, scarbit de propria-i indecizie. Erupea din nimic si-si petrecea mii si mii de minute in cautarea perspectivelor. Nu avea sanse sigure de supravietuire in timp.
A ramas nenorocit, pentru a lui iubire. Prizonier al propriei gandiri.

Foto: adrabell.blogspot.com

miercuri, 3 martie 2010

Scrisoare de bun ramas


Iubito, câta lume între noi
Numaratori de ploi din doi în doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zapezi pe buze ne-au crescut...
Asculta-ma si lasa-ma sa strig
Mi-e frica de-ntuneric si de frig
Si nu mai vreau sa stiu pâna la sfârsit
Cine-a iubit frumos, cine-a gresit
Cine-a facut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a ramas
Cine si-a smuls peretii rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut si cine a câstigat
De toate înlantuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celalalt
Sub cerul prea strain si prea înalt
Când am sa uit cum suna glasul tau,
Decât tacerea, ce-mi va fi mai rau
Si cum sa pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamna umbra ta?
Numaratori de ploi din doi în doi
Iubito, câta lume între noi.




George Ţărnea

luni, 1 martie 2010

Soţia unui condamnat la moarte




Ea avea 19 ani când a fost arestată. El, 23. Ea a primit şase ani de temniţă grea. El a fost condamnat la moarte. Vina? Şi-au dorit ceva mai mult decât un destin de cârtiţă. Fapta? S-au eliberat de ochelarii de cal ai celor fricoşi. Aurora şi Cristian Dumitrescu ar putea fi modelele României de astăzi. Nu sunt. Ba mai mult: Securitatea îi urmăreşte şi acum.


„Tu eşti o vacă şi fata ta e o curvă!"

Aurora Dumitrescu a fost arestată în 13 decembrie 1951. Avea 19 ani şi era studentă în anul I la Filosofie. „Noi am crezut că putem răsturna regimul comunist. Aşa ceva numai nişte copii ca noi puteau crede. Noi respectam o ierarhie de prestigiu, nu una administrativă. Aşa fusesem educaţi. Deodată scara valorilor s-a răsturnat. Fatalitatea a făcut să fac parte şi dintr-o familie vulcanic anticomunistă. Tatăl meu a fost ţărănist, ziarist la „Dreptatea" şi redactor-şef la ziarul „Glasul Bihorului" - eram în Bihor atunci. După '46, imediat după alegeri, a fost arestat şi de atunci a început persecuţia asupra întregii familii."

În mandatul de arestare, vina fetei de 19 ani era: „uneltire contra ordinii sociale". În fapt, visul ei fusese acela de a ajunge la partizanii din munţi. Pentru a şi-l îndeplini s-a organizat împreună cu câţiva elevi şi foşti studenţi care împărtăşeau aceleaşi idealuri, în grupul „Unu plus unu". După arestare, mama Aurorei a fost dată afară din oraş. Apucase totuşi să se ducă la Securitate să întrebe ce s-a întâmplat. În vecini era un preot greco-catolic şi la el se duceau doamnele profesoare, chipurile în vizită la doamna preoteasă, care era învăţătoare. De fapt, se făceau slujbe, oamenii erau credincioşi. Când m-au arestat pe mine, mamei i s-a pus în vedere: «Dacă ne spui cine vine la preot acasă, atunci îţi dăm fata». Mama le-a zis: «Acolo să rămână fata mea!». I s-a răspuns: «Tu eşti o vacă şi fata ta e o curvă!» Goga avea o poezie - ştii, noi în închisoare eram cu poeziile-şi acolo era o scenă:

„La poala crucii e Maria/ (...)/ Ea-şi frânge mâinile şi geme,

În gândul ei a-ncremenit:

Nu Dumnezeul, care-nvie,

Copilul ei, care-a murit."

„Bandita" e „guralivă, neserioasă şi şireată"



Aurora Ille a fost anchetată nu mai puţin de un an şi jumătate, încarcerată la Securitatea din Oradea şi bătută până la sânge. A ţinut să nu le flateze scârbosul ego al bătăuşilor, dar mai presus de orice: să nu-şi trădeze colegii! Treptat, voluptatea torţionarilor de a o lovi s-a transformat într-o plăcere sterilă. Concluziile securiştilor după un an şi jumătate de anchetare a Aurorei, concluzii regăsite astăzi în dosarul de la CNSAS, se rezumă la trei adjective: „bandita" e „guralivă, neserioasă şi şireată". Atât.

Bătăile nu au reuşit să-i perforeze sufletul, dar i-au măcinat trupul. Bocancii torţionarilor păreau să fi făcut o obsesie pentru rinichii şi plămânii victimelor. Aurora Ille s-a îmbolnăvit grav: apă la plămâni şi noduli calcifiaţi, incapacitate respiratorie.

„Un butoi în care îţi făceai treburile şi unul cu apă", pentru 85 de suflete

Era în primăvara lui '53 când a ajuns la Jilava. „A fost înfiorător. În celulele închisorii din Jilava erau paliere, nişte stâlpi bătuţi în pământ cu două sau trei rânduri de paturi din lemn, supraetajate, pentru că pe jos pământul era jilav. Într-o singură celulă eram vreo 85 de suflete. La intrare era tineta, adică butoiul în care îţi făceai treburile şi butoiul cu apă. Condiţiile de igienă au fost execrabile în Jilava şi în închisori, în general. Ne-am format anticorpi de nu ne-am îmbolnăvit, nu ştiu... Cred că vocabularul celor care ne păzeau şi atitudinea lor faţă de noi, ostilă şi duşmănoasă, era educată, ei erau convinşi că noi suntem duşmani. Asta deşi...Uite, am o prietenă care la 15 ani şi jumătate a primit 20 de ani de condamnare. Mi-a dat telefon ieri să-mi spună că şi-a văzut dosarul la CNSAS şi că acolo era ataşată poza de arestare şi zice: «Dragă, dacă te uitai la mine, mai stăteai puţin şi îmi dădeai biberonul, aşa de copil eram!»"

A dat admitere la şapte facultăţi

După şase ani de temniţă grea, Aurora Ille a fost eliberată. S-a dus acasă, la mama ei, care fusese nevoită să se mute la Arad. La doar trei zile distanţă, s-au trezit cu un securist la uşă, ce i-a ordonat Aurorei să-l urmeze. „Când m-a luat s-a purtat foarte urât. Lumea care mă vedea pe stradă însoţită de miliţian, îl întreba: «Da', unde o duci?», «Eii, o curvă care a plecat de la bărbat!»" A fost dusă la Beiuş, cu domiciliu obligatoriu şi lăsată în mijlocul oraşului. Fără serviciu, fără locuinţă, fără nimic. Obligaţa ei era aceea de a se prezenta în fiecare zi la sediul Miliţiei pentru a i se pune ştampilă pe buletin. A reuşit să treacă şi peste asta cu ajutorul unei colege de detenţie care a găzduit-o. În anii ce au urmat, Aurora Ille a dat admitere la nu mai puţin de şapte facultăţi şi la o şcoală post-liceală. Ajunsese să ştie materia de clasa a-12-a ca pe Tatăl nostru. Nu i-a folosit la nimic. „Biografia ei" era cea care atârna greu. Chiar dacă reuşea să fie admisă, după maximum o lună era dată afară fără nici cea mai mică explicaţie. Abia astăzi, în dosarul de la CNSAS a găsit motivaţia reală: „ca urmare a activităţii duşmănoase pe care a desfăşurat-o". În cele din urmă, la sfârşitul anilor '60 a reuşit să absolve Facultatea de Istorie şi Geografie, într-o perioadă în care, la dosarul de admitere nu se mai cerea biografia. După treminarea facultăţii a fost angajată ca învăţătoare.

Femeia cu mâinile zdrobite de comunişti şi cu fiica bătută de mineri

La Revoluţie, Aurora Dumitrescu (fostă Ille) a avut o mie de speranţe. Dar ironia sorţii a făcut ca tocmai ea să fie printre primele persoane care şi-au dat seama că ţara alunecase din pestilenţialele grote ale infernului într-o altă cocă, de noroi şi murdărie. Femeia căreia Securitatea i-a zdrobit oasele de la mâini pentru că a refuzat să-şi abandoneze crezul, femeia schingiuită în temniţele terorii şi hăituită timp de 40 de ani de către comunişti, îşi vedea fiica bătută de minerii „invitaţi" la Bucureşti de către conducătorii noului regim „democratic". „Nici nu vă pot împărtăşi care au fost senzaţiile când a fost Revoluţia! Gândiţi-vă că am fost o familie persecutată în permanenţă. Fetei mele, care era studentă, nu am putut să-i spun adevărul-adevărat niciodată, pentru că n-am vrut s-o complexez. Am divorţat de tatăl ei. Şi el a fost presecutat. A fost foarte greu! Material, mi-a fost foarte greu, însă sunt stoică, am ştiut să rezist. După Revoluţie, fata mea a spus: «Fă tu, mamă, democraţie, că eu plec, m-am lămurit!» Şi a plecat în Franţa, după ce-au bătut-o minerii. Se ducea la serviciu, că ea lucra inginer la ISPH şi la Universitate a văzut un grup de mineri care băteau un domn de 50 şi ceva de ani şi le-a a zis: «Da' ce aveţi cu el? Lăsaţi-l în pace, e coleg cu mine!» Replica minerilor: «e o vacă de-a lui Coposu!» şi au rupt puloverul de pe ea. Noroc că a intervenit cineva şi a salvat-o."

„Mama avea răni de plâns la ochi"

Cam în aceeaşi perioadă în care Aurora Ille era eliberată din închisoarea comunistă, Cristian Dumitrescu, în vârstă de 23 de ani şi absolvent al Academiei Militare, era încarcerat. Din acelaşi motiv: a refuzat să aclame retorica propagandistă, să fie părtaş la scenografia triumfalistă. Dar, şi la el, speranţa s-a asociat cu doliul. „Fiindcă la Geneva se discuta problema ţărilor din dosul cortinei de fier şi Hruşciov ar fi spus că acolo e linişte, am zis «hai să facem noi puţin zgomot!» şi ne-am gândit aşa: «mergem şi trântim la Ambasada Sovietică două petarde şi simultan, de la Universitate, dăm drumul la un vraf de manifeste». Grozav! Ne-am apucat să tipărim, să confecţionăm petardele." Au fost trădaţi. Şi tot de către un personaj infiltrat în grupul lor. „Ne-au arestat şi ne-au încadrat la decretul legii 199. Era foarte simplu: se pedepsesc cu moartea următoarele: a, b...eu eram la punctul c: crimă de uneltire contra securităţii interne şi externe a statului. Asta era în '56. Am avut noroc că ne-au arestat înainte de Ungaria(n.r. - revoluţia ungară din octombrie 1956, împotriva dicaturii bolşevice), că dacă ne arestau după Ungaria ieşea nuntă mare: ne împuşcau pe toţi! A dat Dumnezeu şi mi-au dat numai 14 ani de temniţă grea. Am scăpat de condamnare în instanţă pentru că s-a apreciat că n-a fost crimă de uneltire împotriva securităţii externe a statului. Mi s-au dat 14 ani de condamnare, dar am scăpat numai cu 7 fiind eliberat odată cu amnistia din 1964. Singurul lucru de care îmi pare rău groaznic e suferinţa pe care le-am pricinuit-o alor mei. Mama avea răni de plâns la ochi, ştiţi ce-i aia? E singurul lucru de care îmi pare rău. Mi-a arătat un teanc de scrisori în care întreba ce se întâmplă cu mine şi i se răspundea: «Îşi execută pedeapsa într-una din unităţile noastre». Atât."



„O fi mama, soră-mea, pe cine au luat?"

A povesti este de multe ori ca administrarea unui narcotic şi alteori ca o deversare de otravă. Fostul ofiţer Dumitrescu povesteşte însă fără patimă. Preferă să amintească doar despre întâmplările cu haz la care a fost părtaş în închisoare, mergând pe principiul că în orice belea e şi ceva de râs. Spune mereu că a avut mare noroc. „Eu nici la Loto nu îndrăznesc să joc, că am avut atâta noroc, că nici nu ştiu cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu." Şi totuşi... „Am mâncat atâta bătaie...Când am ajuns la Jilava, locotenetul Ştefan mi-a zis: «Ce ţi-au mai pus mă ăştia lanţuri, că nici fără lanţuri nu mai poţi să mergi»." Altă dată: „După ce m-au anchetat o zi şi-o noapte non stop, iar eu «nu şi nu şi nu şi nu", îmi spune anchetatorul: «Ştii care e ghinionul tău banditule, că nu eşti singur pe lume, mă!». După o oră, în celula de lângă mine, am auzit o femeie plângând. «Aoleo», zic: «pe cine or fi luat?» Toată noaptea a plâns şi-a gemut femeia aia. Mi-am adus aminte ce mi-a spus ăla şi mă gândeam deja: «o fi mama, soră-mea, pe cine au luat?» Şi dimineaţa m-am căţărat - dacă te prindeau era sfârşitul lumii - şi m-am uitat pe geamlâc şi am văzut că a ieşit o piţipoancă, cu mâinile la spate şi a plecat."

Sudaţi de aceeaşi temniţă

Când m-am dus la casa de pe strada Traian, m-am dus s-o întâlnesc pe Aurora Dumitrescu. Habar n-aveam despre existenţa lui Cristian Dumitrescu, dar el a fost cel care m-a întâmpinat în prag. Nu are deloc chipul unui om care a fost odată condamnat la moarte. Ochii îi sunt mai vii decât ai unui puşti de 15 ani. Soţia lui, doamna Aurora, pretinde că are 80 de ani. Priviţi-i fotografia, o credeţi?

După o oră de poveste, povestea Aurorei Dumitrescu, poveste mai mult thriller decât basm, aflu că peste toate câte au fost şi-au trecut, astăzi este căsătorită cu un fost condamnat la moarte. De aici încolo a început povestea lui Cristian Dumitrescu, pe care v-am relatat-o doar în parte în rândurile de mai sus.

Aurora şi Cristian Dumitrescu sunt căsătoriţi de 20 de ani. S-au cunoscut la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. „Înainte de '89 mi-a fost frică, n-am vrut să mă complic, că dacă aveam pe cineva în bătătură şi mă strângeau, cedam. Ne-am cunoscut la Asociaţie. Lola(n.r. - Aurora)? Lola vorbeşte mult! La Asociaţie ţineau nişte sedinţe în care băteau câmpii. Eu sunt învăţat scurt. Am văzut-o pe ea. Era radio-gură pe acolo. Şi trebuia să discutăm ceva. Mă, n-apuca nimeni! Şi dau o dată o palmă în bancă: „taci din gură!" Haţ! Aşa ceva nu păţise ea niciodată. Ei, şi încet-încet...Am cerut-o de nevastă. Ne-am potrivit la Sfatul Popular, dar n-am spus la nimeni. Luni! Cu toţi ţiganii, cu toţi. Să nu mă întrebi ce era acolo...Ăia de la Asociaţie nu ştiau nimic. Un doctor de acolo i-a spus: «Dragă, nu te mai ţine de el că omul e însurat, am vorbit eu cu nevastă-sa.» El vorbise de fapt cu ea la telefon. Măi, suntem de 20 de ani şi uite că am rezistat în încercuire."

„În '93, S.R.I.-ul îmi fotocopia dosarul de urmărire"

Cei care i-au schingiuit, care i-au prigonit, care le-au smuls hălci din viaţă, nu le pot reda astăzi soţilor Dumitrescu destinul răpit, dar poate că n-ar fi rău să se facă odată şi odată dreptate. „Eu i-am iertat, iertarea este un gest creştinesc, dar justiţia trebuie să-şi facă datoria. Mi-ai omorât pe cineva drag, eu te iert în faţa lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că trebuie să fii liber. Eu nu zic să-l închidă pe ăla, dar parcă nu-mi convine ca el să aibă pensie 120 de milioane pe lună şi eu 9."(Aurora Dumitrescu)

Dezvăluirea şocantă pe care ne-a făcut-o însă Aurora Dumitrescu, în exclusivitate, a fost aceea că, solicitând CNSAS-ului să-i elibereze dosarul de urmărire, a constatat stupefiată că documentele cu privire la anchetarea şi condamnarea sa fuseseră fotocopiate de către SRI în anul 1993! „Am fost urmărită până în zilele noastre. Şi cine m-a urmărit este foarte interesant: din '73 până în '81, generalul Mihai Caraman! Caraman a fost dezafectat în '69 din armată, pentru spionaj internaţional, a fost prins că a furat nişte documente din armată şi era adjunctul Securităţii Municipiului Bucureşti. Deci, cine spune că Securitatea a fost de mai multe feluri, minte. Ăsta a fost spion internaţional şi mă urmărea pe mine. Deci, ei erau ca Jolly Jocker-ii, îi puneai unde voiai, unde era nevoie, nu era că ăla e pe externe şi ăla pe nu ştiu ce. Pe Caraman l-a pus Iliescu şeful S.R.I.-ului în '90 şi în '92, Manfred Wörner(n.r. - secretarul general al NATO) a spus că nu vine în ţară câtă vreme ăla e şeful S.R.I.-ului. Na, uite cine mă urmărea pe mine! Am actele semnate de el. Am fost urmăriţi tot timpul, ei nu s-au lăsat şi nu se lasă nici astăzi. Au fost foarte organizaţi comuniştii ăştia. Ei tot speră, dar nu ştiu ce. De ce îmi microfilmau ei dosarul de urmărire în '93? Nu se lasă şi nu s-au lăsat. Au sperat să nu fie o Revoluţie anticomunistă. Au avut aşa o poliţie politică puternică şi...inutilă! Pe mine m-au urmărit şi au fost nişte oameni plătiţi până în '89 degeaba. Şi erau în schimburi şi făceau rapoarte. În dosare e scris acelaşi şi acelaşi lucru de nu ştiu câte ori."

Aurora Dumirescu intenţionează să dea în judecată statul român. „M-au anchetat când eram minoră, nu m-au lăsat să-mi fac şcoala, m-au urmărit tot timpul, m-au marginalizat. Adică Miron Cosma primeşte despăgubiri pentru că a făcut puşcărie, ce părere ai?! Generalul care m-a urmărit pe mine este liber şi frumos, Iliescu l-a făcut pe Caraman general-colonel..."

Probabil că demersul Aurorei Dumitrescu de a acţiona în instanţă statul român va da idei multor foşti deţinuţi politici. Şi pe bună dreptate! Până să-i cunosc pe soţii Dumitrescu nădăjduiam că pentru a învinge trebuie să sângerezi din toate rănile, dar se pare că nici măcar asta nu e suficient.


„Pe tot timpul detenţiei, înfometarea, frigul, agresivitatea fizică sau verbală au constituit climatul cu care ne-am dus existenţa. N-am avut corespondenţă cu părinţii, n-am primit niciun pachet de acasă. De la început mi s-a spus că nu am niciun drept. Pentru cel mai mic gest de nesupunere erai dus la faimoasa celulă 7 din beci. Am stat de mai multe ori acolo, în carcera aceea. Când era nevoie de tortură, eram daţi pe mâna unor anchetatori brutali şi pasionaţi de aceste metode. M-am îmbolnăvit de plămâni, dar nimeni nu mi-a dat nicio atenţie."

Revista Q-magazine
Aurora Dumitrescu