marți, 23 februarie 2010

Am fost, suntem, dar...



Citiţi cu atenţie, de mai multe ori rândurile de mai sus şi atunci nu se poate să nu înţelegeţi semnificaţia lor.

Astăzi am să vă scriu numai despre mine. Dar să încep cu începutul:

Am apucat să trăiesc cele mai cumplite evenimente petrecute în ţara în care am avut ghinionul de a mă naşte.

Am prins cel de al doilea război mondial în care recunosc că nu eu i-am bătut pe nemţi dar nici pe ruşi, pentru că nu am avut loc de tata, care a stat pe front şi prizonier la ruşi vreo 4 ani. Totuşi am beneficiat din plin de plăcerile oferite de acest flagel.

Apoi a urmat foametea din 1947. Asta a fost un lucru folositor pentru mine, deoarece am învăţat încă de pe atunci să rabd de foame pregătindu-mă pentru zilele pe care le trăiesc astăzi. Am stat în frig la minus multe grade Celsius că pe atunci erau geruri puternice şi zăpezi mari.

După ce am absolvit aceste cursuri de supravieţuire m-am apucat împreună cu familia mea, la indicaţiile preţioase ale comuniştilor să construim socialismul.

Am construit noi la el vreme de câteva cincinale, până când am constatat cu stupoare că nu se mai termina. Cred că cineva, atunci când nu eram atenţi distrugea totul intenţionat, fiindcă altă explicaţia nu prea am găsit până astăzi.

La şcoală am învăţat multe lucruri care însă după schimbarea „gârzii” s-au dovedit a fi absolut inutile. Într-o bună zi comuniştii din eşalonul doi s-au supărat pe ceauşescu şi i-au strigat nu Uraaaa! cum o făcuseră până atunci ci cu toată ura strânsă în suflet de-a lungul timpului:

- Gata băi tovarăşe! Cred că ne-a venit şi nouă rândul să ne bucurăm de bogăţiile acestei ţări.

Şi pentru a fi convingători l-au ascuns grăbiţi sub pământul patriei. De ce s-au grăbit atât de tare, nimeni nu ştie sigur, deşi toată lumea bănuieşte…

Din acel moment nimic din ce învăţasem eu la şcoală nu se mai potriveşte:

- omul nu mai este cel mai preţios capital

- ruşii nu mai sunt prietenii noştri cei mai buni

- a căzut zicala cu cine nu are bătrâni să-şi cumpere

- oamenii nu mai sunt egali între ei şi aşa mai departe, dar ştii foarte departe…

Am învăţat de mic copil că orice popor se îngrijeşte şi acordă respectul bătrânilor lui. Se vede treaba că acest lucru se întâmplă numai în ţările civilizate şi care au conducători adevăraţi.

Eu am muncit 40 ani în această ţară fără să lipsesc o singură zi de la serviciu şi pentru că am fost conştiincios m-au recompensat cu o pensie şi asta după multe indexări, de 6 milioane pe lună, nu pe săptămână cum ar fi fost mai aproape de realitate.

În perioada „de tristă amintire” cum le place politicienilor noştri să o dezmierde, mâncam, beam călătoream şi ne distram prin „reprezentanţii noştrii”, care erau mereu aceiaşi şi ne obişnuisem cu ei. Mai mult de atât acei reprezentanţi struniţi de marele conducător fiind deja îmbuibaţi, ne lăsau şi nouă posibilitatea de a trăi cât de cât.

Astăzi habar nu am cine mă mai reprezintă la masa bogaţilor fiindcă sunt prea mulţi şi se schimbă din patru în patru ani. Mulţi şi lacomi.

Îi văd la televizor cum dorm fără grijă, citesc ziarele, sau se joacă pe calculator în timpul şedinţelor. Imdiat epuizaţi de atâta efort dau o fugă în teritoriu, unde mai devalizează o bancă, mai fură o fabrică, mai pune de o şpagă, după care pentru a-şi reveni complet, se autopremiază cu câte o excursie pe Coasta de Azur, Hawai sau în altă parte a lumii după cum le dictează „conştiinţa” muşchilor personali.

Din totdeauna am ştiut că avem o ţară bogată, dar abia acum am realizat că este cu mult mai bogată decât mi-am putut eu imagina. Gândiţi-vă că se fură permanent de 20 ani şi încă mai este loc. Eu cred că asta spune tot.

Privesc prostit, când merg să mă umilesc pe la uşile farmaciilor, căutând medicamente compensate, la vilele care cresc precum ciupercile după ploaie, sau la maşinile ultimul răcnet pe care nu şi le permit nici marii bogătaşi din occident, deşi ţările lor au un avans faţă de noi de vreo 200 de ani. Oare câtă nedreptate poate suporta un om normal ? Până unde poate merge mârlănia acestor oportunişti ?

Cum este posibil ca un parlamentar de care nu a auzit nimeni şi care nu are nici un fel de activitate în afară de aceea de a primii un salariu uriaş, să fie de 10 ori „mai egal” decât mine în faţa legii ? Şi asta fără să ţinem seama de alte drepturi pe care şi le atribuie periodic singur, drepturi care ar face să roşească pe orice om cu cel mai elementar bun simţ.

Priveam la televizor, cum unul din aceşti parlamentari care nu au habar despre ce se discută în şedinţele unde ei dorm zilnic, a decontat o cantitate de benzină cu care maşina domniei sale ar fi reuşit să funcţioneze fără oprirea motorului un an de zile.

Sau altul la fel de „cinstit” a fost cazat la hoteluri de lux 390 de zile din totalul de 365 cât are un an de om normal. Întrebat acesta a răspuns râzând cu lacrimi de poanta sa, că dumnealui trăieşte mai intens decât noi idioţii normali, anul parlamentar având un număr mai mare de zile.

Oare poliţia nu se uită la televizor sau la dumnealor emisiunile sunt codate ?

Aş putea să vă scriu multe despre „fosta” mea ţară, care astăzi aparţine în întregime aleşilor şi unde noi pensionarii vegetăm în aşteptarea zilei când vom fi izbăviţi de povara umilinţelor zilnice, în timp ce un grup exlusivist trăieşte pe „picior foarte mare” sfidând legile bunului simţ. Dar sunt convins că nu ar avea nici un efect pentru niciuna din părţi şi atunci ce rost are să mai consum cerneala ?

Se spune că speranţa moare ultima. Ei bine aşa o fi, dar cei care conduc această ţară m-au făcut să înţeleg că în final moare şi ea.

Şi dacă mâncarea lipseşte, medicamente nu sunt, liniştea sufletească a dispărut de mult, stau şi mă întreb cât mai este până la ziua când parlamentul va emite o ordonanţă de urgenţă prin care să fie eutanasiaţi toţi pensionarii din ţară ?

Constantin Paul
Sursa: Revista "Noi,Nu!"
Sursa foto: www.radioomega.ro

4 comentarii:

Lisandru Cristian spunea...

Remarc un pasaj de nota 10, dar întreg textul este scris bine de tot...

"Astăzi habar nu am cine mă mai reprezintă la masa bogaţilor fiindcă sunt prea mulţi şi se schimbă din patru în patru ani. Mulţi şi lacomi.

Îi văd la televizor cum dorm fără grijă, citesc ziarele, sau se joacă pe calculator în timpul şedinţelor. Imdiat epuizaţi de atâta efort dau o fugă în teritoriu, unde mai devalizează o bancă, mai fură o fabrică, mai pune de o şpagă, după care pentru a-şi reveni complet, se autopremiază cu câte o excursie pe Coasta de Azur, Hawai sau în altă parte a lumii după cum le dictează „conştiinţa” muşchilor personali"...

Aia e, ne luptăm cu muşchii personali ai unora. Nu contează că şi ultimul lor neuron e în moarte clinică...

ana spunea...

Cel mai tare doare partea cu "fosta mea ţară"!
Atunci noi ce să mai zicem?

Goran spunea...

Cristian, Ana,
Cel caree a scris textul s-a resemnat. Nu mai are forta de a lupta. Vorbele si adevarul i-au ramas singura arma. Noi putem face mai mult!

andibob spunea...

De ras si de plans. Cateodata doare si un zambet.broplogi