• SENSUL VIETII, AL MORTII SI AL SUFERINTEI IN MILENIUL III

SENSUL VIETII, AL MORTII SI AL SUFERINTEI IN MILENIUL III


Inainte de a vorbi de sensul vietii, al mortii si al suferintei In mileniul III, cred ca ar trebui precizate cateva aspecte fundamentale, cum ar fi:
1. Sensul vietii, al mortii si al suferintei asa cum se arata el a fi In matricea sufleteasca a poporului roman.
2. Care a fost momentul istoric cand acest sens a fost obligat sa legitimeze esenta de neInfrant crestina a neamului romanesc?
3. Care este sensul vietii, al mortii si al suferintei In lumea moderna de azi?
4. Si lucrul cel mai important, care este raportul Romaniei crestine cu sensul acordat de aceasta lume?

Ca sa raspundem la primul punct, ar trebui sa mergem pe urmele savantului Simion Mehedinti, care sesiza ca pe pamantul romanesc crestinismul ne-a prins deja nemuritori – prin credinta de nestramutat pe care o aveau dacii In nemurire, prin bucuria lor In fata mortii. Am fost parca pregatiti sufleteste si anuntati „avant la lettre” de adevarul lumii. Putem spune ca poporul roman nu s-a convertit, s-a luminat. Convertirea are zbaterile ei catre ceea ce a fost, creeaza seisme imprevizibile, din cand In cand ecourile Inceputului mai chinuie fiinta. Luminarea nu chinuie fiinta, o limpezeste, o scapa de teroarea contingentului fara sa anuleze realitatea acestuia, reduce gravitatia excesiva a acestei realitati ce ne Inconjoara si face loc Tainei.
„Cata aparenta atata fiinta”, afirma Husserl preluand un principiu al scolii neokantiene de la Marburg.
Ce este viata? L-a Intrebat filosoful crestin Ernst Bernea pe un taran roman din perioada interbelica (In cadrul unui studiu nomografic declansat de Dimitrie Gusti).
„Viata-i viata!”, raspunde taranul, „dar si multa nalucire In jur”. Intre afirmatia lui Husserl si raspunsul taranului roman este o prapastie ontologica In ceea ce priveste perceptia lumii. Sensul pe care romanul Il da vietii se defineste paradoxal, dar In acelasi timp precis. Realitatea vietii este respectata, aparenta nu este neglijata, dar nu este In acelasi timp fetisizata si egalata cu sensul fiintei. Mai exista o realitate nemasurabila fenomenologic, fizic, matematic etc., dar care, cu toate acestea, exista – „nalucirea” din jur, adica TAINA. Curios, aceasta „nalucire” nu este interogata, ci doar constatata si, mai mult, respectata. Acest respect al TAINEI marcat de sfanta mirare si nu de curiozitate rationala creeaza romanului un sens major al vietii care nu-i produce frica In fata necunoscutului, ci se lasa Invaluit de acesta Intru Imbogatirea fiintei sale.
De aici acea lipsa de precipitare biologica a lui In fata mortii. „Si de-o fi sa mor”, spune ciobanul din „Miorita” – detensionand Invecinarea mortii, minimalizandu-i tragedia, dar nu din dispret ci dintr-un reflex sublim de a o Imblanzi, de a se Imprieteni cu necrutatorul destin, ca acesta sa nu mai para rupere, ci curgere. Aceasta calitate a poporului roman se numeste INTELEPCIUNE DUIOASA. Ciudata Impletitura In care filosofia este vibrata de suflet si din cunoastere se transforma In Intelepciune. Conceptul simtit - inteligenta intuitiei, ar spune fratele nostru apusean Pico della Mirandolla. A vorbi, fara a vedea, despre rasaritul soarelui poate sa creeze un concept, dar un concept mort, a vorbi dupa ce l-ai vazut creeaza conceptul sensibil – spunea acesta Intr-un mod paradoxal In plina Renastere. Candva am fost frati In felul In care am privit lumea – am putea spune – cine si cand ne-a despartit este Intrebarea sufletului meu! Existenta poporului roman a fost marcata tot timpul de pericolul disparitiei sale din istorie. Romanul deci a vazut moartea, a trait In proximitatea ei clipa de clipa si totusi nu groaza i se citeste pe chip, ci o decenta Impacare care nu ne vorbeste despre fatalism, ci despre Intelegerea fundamentala. Trecerea dincolo se face cu regret pamantesc, dar si cu bucurie crestina, asa cum putem vedea Intr-un bocet maramuresean: „Draga maichii, dupa tine Imi pare rau si bine”. Comentariile nefiresti, superficiale din ultima vreme In spatiul cultural romanesc – vis a vis de asa zisul defetism al romanului – denunta public sechelele genei comuniste marcata de activism perpetuu, precum si altoiul gandirii noi, secularizate, marcate de utilitarism si eficienta cu viata pre viata calcand. Romanul vorbeste firesc cu moartea, adica esentialmente crestineste. Patetismul antic al grecilor, dispretul sau indiferenta romanilor, frica camuflata a omului modern, el nu le cunoaste, pentru ca el, romanul, O cunoaste demult, a stat gard In gard cu Ea, a vorbit cu Ea, a negociat cu Ea, a responsabilizat-o, a scos-o din salbaticie si i-a dat sens.
Dupa cum putem vedea In minunatele versuri ale unui cantec popular maramuresean despre moarte:
„Sambata de dimineata
M-o catat Moartea prin casa
M-o catat si m-o aflat.
Eu de moarte m-am rugat
Sa ma mai lase un ceas
Ca mai am si eu necaz
Si mai am vo tri copii
Si-o mie de datorii
Si daca le-oi Impaca
Vin-o moarte si ma ia
Ca eu lumea mi-am urat
Mi-e dor numai de Mormant.”
Cuvantul jale este neputincios si neIntreg ca sa comenteze aceasta „lacrima amara” care este sufletul taranului roman. Inchipuiti-va tara aceasta ca pe obrazul unui copil pe care curge aceasta lacrima Incontinuu si veti realiza istoria poporului roman. Expresia contemporana a acestei stari sufletesti se gaseste perfect conservata In dimensiunea ei, In ceea ce oamenii de azi te-ntreaba daca sti care este ultima Intrebare a poporului roman. „Care este?”, zici tu… si ti se raspunde: „Daca exista viata Inainte de Moarte?” Iata deci sensul vietii si al mortii cum trece neIntinat de istorie la acest neam. Necazul este tragedia continua a acestui popor, este inflatia de griji, este Intunecarea vietii si luminarea mortii. Dar moartea este educata sa vina doar atunci cand omul si-a facut datoria fata de viata, cand a curatat-o pe aceasta de necazuri.
La roman Moartea nu este de capul ei, trebuie sa respecte regula jocului. Ea nu este un dusman al vietii ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci sta la coada dupa Necaz si datorii. Mormantul nu este loc de blestemat ci de iubit. Este o inversare ontologica fara precedent la alte popoare. In basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, Fat-Frumos nu accepta sa se nasca decat numai daca tatal sau Ii promite ca Ii daruieste nu bogatii, Imparatii, ci sensul nemuririi – al „tineretii fara batranete si al vietii fara de moarte” – este o cerere In plan spiritual absolut, ispita celor materiale fiind inexistenta. Citim aici cea mai puternica expresie popular-crestina a unui neam, este strigatul cel mai acut dupa conditia pierduta, dupa puritatea ei primara. In acest dor al inocentei de Inceput mai gasim o esenta sufleteasca a acestui neam. Fat-Frumos Ii cere tatalui sau Imparatul sa schimbe sensul vietii si al mortii – sa dea ceasul Inapoi la conditia adamica, sa duca totul Inainte de cadere. Este o Indrazneala crestina nu o obraznicie, este cerinta acuta dupa calitatea vietii si nu dupa cantitatea ei, caci esenta crestinismului sta In calitatea fiintei ca fiu al lui Dumnezeu si nu ca, cantitate biologica, sociala, politica a individului In societate. In nici un moment Fat-Frumos nu face concesii bogatiei materiale In care s-a nascut. El cauta nemurirea. Fugind dupa un iepure la vanatoare, povestea spune ca iese din poiana uitarii si-ncepe sa-si aduca aminte. Atunci se instaleaza dorul fata de viata In murirea ei. Coborarea din Absolut In istorie C. Noica o noteaza excelent, ca coborarea din Fiinta In Fire. Ajuns cu greu din Eden In locul pamantesc al nasterii sale, ceasul biologic se-ntoarce In sensul timpului omului cazut si Imbatraneste In minute cati altii In ani. Aceasta este pedeapsa – conditia perisabila a muritorului. Si acest muritor ca toti altii ajunge la locul unde o data era castelul tatalui sau si care acum este plin de ruine. In jur o lume noua, cladiri necunoscute lui – civilizatii noi. Printre resturile trecutului mai gaseste urma tronului distrus si sub el o lada. Deschizand lada, din ea iese Insasi Moartea – Imbatranita si ea, dar care mai are puterea sa-i traga o palma, strigandu-i: „Daca mai zaboveai, nici pe mine nu ma mai gaseai!” Este pentru prima oara cand Moartea este pusa In pericol sa moara. Tot C. Noica subliniaza ca Moartea Il pedepseste pe Fat-Frumos ca a Indraznit sa iasa din Fire In Fiinta.
Eminescu Il Intreba din cand In cand pe Slavici: „Ce mai faci cu intrarea Intru Fiinta?” Aceasta obsesie a trairii In fiinta si mai putin In fire, o sesizeaza si M. Vulcanescu atunci cand spune ca poporul roman traieste esential In virtualitate si numai In cazuri extreme iese In istorie. Acest fel de a fi irita mersul istoriei – o boicoteaza, cum ar spune Blaga considerand-o In expresia lui Noica simpla meteorologie. Aceasta atitudine a poporului roman In fata lumii – aceasta gradina sufleteasca a fost humusul existential in care a crescut ca o prelungire de lumina crestinismul.
Expresia lui, implicita atitudinal, o gasim concentrata In jurul versului eminescian: „Nu credeam sa-nvat a murii vreodata”. (Lectia fundamentala a crestinismului este sa te-nvete cum sa mori.)
Matricea aceasta crestina dezvoltata pana In ultima celula a omului romanesc nu s-a grabit sa semneze In istorie, ci sa asigure dainuirea. N-a slabit In timp ci s-antarit. Puscariile comuniste au fost hartia de turnesol care a adus dovada acestei esente. Din gena aceasta ne-am refacut tot timpul. Sincronizarile cu Occidentul au fost precipitari de moment necesare istoric, dar florile sufletului nostru au crescut rebele in salturi tainice pe care nici astazi nu ni le explicam la acest neam.
Dar aici intram in punctul al doilea in care analizam momentul cel mai acut, In care poporul roman si-a definit sensul vietii, al mortii si al suferintei In planul concret istoric. Adica credinta crestina pusa la lucru. Momentul este TEROAREA COMUNISTA. Numai ca aici instrumentele de lucru ale analizei, fie ea antropologica, istorica, sociala etc. sunt neputincioase. Analiza acestei crime in termenii conceptului devine o impietate. Sistemul de referinta se schimba si legea gravitatiei nu mai functioneaza.
Citandu-l pe filosoful francez Michel Henry putem spune ca „adevarul crestinismului nu tine de ordinul gandirii”… Mi-as permite sa-l completez spunand ca tine de ordinul MARTURISIRII. Marturisirea nu intra In habitatul intelectual si nici macar sufletesc al lumii de azi, greutatea comunicarii cu fratele nostru chinuit – omul modern – pare insurmontabila. Frecventele sufletesti si mentale sunt total diferite. E greu daca ne gandim ca Occidentul a cunoscut pe rand corectitudinea teologica si astazi pe cea politica, pe cand noi am cunoscut doar INCORECTITUDINEA ISTORIEI si mangaierea lui Dumnezeu. Caci cele doua din urma merg Impreuna la acest neam umilit de istorie dar Inaltat de Dumnezeu.
Vom schimba deci registrul comunicarii, nu din moft stilistic ci din necesitati metodologice si am sa argumentez aceasta nu prin neputinta mea ci prin aparenta neputinta a unui sfant de a vorbi. Caci sfintii nu vorbesc – vorba este a oamenilor, ei cuvanta. Deci sa-i dam cuvantul:
„Mi-ar fi cu neputinta sa alcatuiesc stihuri pana cand nu simt In inima ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inima ca niste scantei dintr-o cremene, dar asta se-ntampla numai atunci cand cremenea inimii este lovita de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrarii pentru pacate sau al recunostintei fata de milostivul Dumnezeu… Cand scriu ceva mai miscator simt o durere la inima, ca si cum stihurile ar fi niste faramituri desprinse din Insasi inima mea zdrobita, de aceea si cuvintele curg Insotite de lacrimi uneori… dar rucodelia mea nu se-ntreaba aici pe piata… Acum lumea, saraca, este tare grabita.”
Asa a cuvantat unul dintre cei mai noi sfinti romani si ai Intregii lumi crestine: Sfantul Ioan Iacob Romanul din Hozeva. Cat de mult seamana aceasta durere a inimii, cand stihul porneste din suflet, cu ceea ce a raspuns M. Eminescu cand a fost laudat de Majestatea Sa, Regina Elisabeta (poeta Carmen Sylva) pentru versurile sale: „Majestate, versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci.”
Aceasta jertfa a viului, acest suspin adanc al inimii este tonul limbii care poate vorbi profund despre destinul acestui neam. Aici orice analiza se opreste, ideile se frang neputincioase. Cred ca perioada comunista se poate compara cu un copac ce-si pierde frunzele, ramanand uscat. Fiecare frunza este o jertfa a copacului ucis In ceea ce are el mai bun. Toata intelectualitatea, tot tineretul tarii ucis In Inchisori, mutilat sufleteste In numele unei Idei izbavitoare, toti taranii gospodari, toata aristocratia – anulate In numele unei dreptati sociale virtuale. Romania de azi este acest copac uscat care si-a pierdut frunzele. Aceste frunze In caderea lor la pamant au soptit In taina sau au strigat neauzite sensul vietii, al mortii si al suferintei la care au fost supuse. Aceasta recenta cruzime a omului asupra omului In Romania si In tot ghetoul estic se face din ce In ce mai neauzita, este din ce In ce mai eludata din preocuparile omului occidental si, ce ciudat, cand te gandesti ca totul a Inceput la ei. Joubert, 26 iunie 1806: „Lectii violente de umanitate au fost urmate de cruzimi Ingrozitoare. Mila s-a transformat in furie. I-am ciopartit pe Ludovic al XVI-lea, pe sora lui, tot ce Franta avea mai virtuos” – textul acesta poate fi luat si pus In orice tara unde comunismul s-a declansat. El a ucis tot ce a avut Franta mai virtuos, tot ce a avut Romania, Polonia, Rusia, Bulgaria etc. mai virtuos. Copaci desfrunziti de o istorie aberanta. Si totusi astazi Rasaritul si Apusul se afla in contra sens.
Sensul vietii noastre este In contra sens cu sensul vietii lor, nu ne mai Intalnim nici In viata, nici In moarte, nici In suferinta.
Crestinismul era cel care ne unea, care ne facea frati, acesta era unicul sens al lumii. Acest sens pe care Cristos l-a adus pe pamant a fost distrus, compromis si mai ales dublat de omul auto-mantuitor. Nu dragostea fata de Dumnezeu si aproapele tau - ci contractul, doctrina, ideologia, nu mantuirea ci vindecarea paleativa. Iar vindecarea aceasta de moment se face prin idei, iar ideile au ceva pervers In vindecare precum medicamentele pentru corp. Parintele fiziologiei, Claude Bernard, observa: „…actiunea si efectele dezordonate ale substantelor medicamentoase sunt asemanatoare actiunii si efectelor cauzelor Imbolnavirii”. Caci pe post de panaceu universal s-a prezentat si comunismul a garantat vindecarea In plan istoric de nedreptatea sociala. Ce efect a avut acest medicament s-a vazut si se vede, ce dezordine si ce suferinta a provocat In corpul biologic, ce schimbare si rasucire a sufletului a facut, ce mutilare a fiintei. Si totul pentru o Idee. Aceasta Idee a coborat In umanitate cu trambita izbavitoare, iar pretul ei era schimbarea de sens. De atunci umanitatea a mers invers in istorie, in viata, in suflet. Acest mers invers al ateismului se altoieste din mers cu acel mers invers al lumii secularizate. O noua idee s-a nascut din resturile Inca fumegande ale altei idei. Un alt virus mai puternic decat celalalt promite mantuirea. Si In timp ce sensul lumii era mutilat, In timp ce oamenii se minunau de promisiunile noii mantuiri, In timp ce milioane de carti erau date omenirii cu noua Biblie, undeva In Rasarit un preot de tara spunea: ideile nu sunt bune ca n-au mama!
Omul format de iadul comunist si cel trecut prin pustia secularizarii – cei doi mutilati In sfarsit s-au Intalnit si alearga prin lumea moderna sfaramata In milioane de sensuri. „Acum lumea, saraca de ea, e tare grabita” spune Sf. Ioan Romanul, „Rucodelia mea nu se-ntreaba aici pe piata”. Piata lumii noi cu sensurile ei. Mileniul III cu inflatia de sensuri ale omului modern si marginalizarea sensului lui Dumnezeu. Corabia crestina sta singura pe talazurile Inspumate ale unei omeniri furibunde fara Dumnezeu. O lume care nici macar nu se sinchiseste de sensul pierdut, ci este In cautare perpetua de noi sensuri Isi produce, Isi fabrica la scara industriala sensuri.
A vorbi acestei lumi despre sensul vietii, al mortii si al suferintei In sens crestin pare o imensa inutilitate ce frizeaza absurdul. Si totusi, spune Apostolul Pavel, „nadajduiti! Dar ce nadejde este aceea care se vede?” Si tocmai de aceea, ca la orizont nu se vede nimic, trebuie sa ne rostim si sa ne traim pana la capat sensurile date de Dumnezeu.
Cand pe malul Senei se-ntemeia cu gratie filosofica legitimarea intelectuala a noii religii, comunismul, cand inteligenta lumii era fascinata de noul Dumnezeu, undeva Intr-o celula In Rasaritul Indepartat, Intr-o tara devenita toata puscarie se marturisea sensul adevarat al vietii, al mortii si al suferintei.
Un tanar bolnav, distrus fizic prin tortura aplicata de noua Idee, se pregatea sa moara. Se pregatea dand sens mortii sale, suferintei sale si vietii sale…: „Maine ma duc”, spune acesta colegilor de suferinta… (n-a spus maine mor!). „Unde te duci, ma banditule, ca eu sunt hristosul tau acum”… se aude glasul plutonierului. (Era glasul istoriei triumfatoare care arestase penibil Vesnicia.) „Ma duc, domnule plutonier, acolo unde o sa veniti si dumneavoastra”, raspunde cu seninatate tanarul muribund si astfel vesnicia lui Dumnezeu Intoarce discret spatele istoriei facuta de om. Acest schimb de replici, simple In aparenta, arata rascrucea umanitatii de azi.
„Istoria a murit”, spune sociologul american Fukoyama. Nu, istoria n-a murit, a devenit din ce In ce mai violenta, mai rapida, mai aroganta, mai necrutatoare si mai perversa.
Dar de toate acestea nu poti vorbi cu mintea, ci cu inima si inima sfantului roman zice: „Cand scriu… simt o durere la inima ca si cum stihurile ar fi niste faramituri desprinse din inima mea zdrobita”. Mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de inimi zdrobite de o Idee.
Murmurul de ruga al Sfantului din pustia Hozeva si murmurul de ruga al puscariasilor comuniste se unesc dincolo de „teroarea istoriei” si refac din lacrimi chipul neIntinat a lui Dumnezeu. Caci, ca sa vezi sensul vietii, al mortii si al suferintei din ghetoul comunist, nu ochiul ratiunii poate, ci ochiul plin de lacrimi, care te va duce mai presus de fire si-ti va arata drumul Inapoi spre casa.
Plutonierul comunist a devenit Intre timp om modern, nemurirea lui era atunci asigurata ideologic de Partid, astazi este asigurata medical prin criogenie. Sensul vietii lui era cincinalul, astazi – clipa.
Suferinta In comunism apartinea celor Inchisi, iar sensul ei crestin dispretuit si considerat o ratare. Ca sa scapi de suferinta, arma lor de santaj, ti se propunea colaborationismul, compromisul fiintei, iar In lagarele dure hulirea lui Dumnezeu si a credintei – exercitiul fusese deja facut In timpul revolutiei franceze, cand crestinii au fost internati de catre revolutionari Intr-un spital de nebuni.
(Laignel Lavastine si Vinchon: Les Malades de l’Esprit et leur Medecin du XVI au XIX siecle)
„Despre internatii la ospiciul Bicetre In timpul Revolutiei; misticii erau printre cei mai periculosi. Maniacii religiosi fusesera adusi la disperare si cufundati Intr-o adanca nefericire din cauza unei tampenii revolutionare: interzicerea crucilor si a tuturor obiectelor si imaginilor de cult si Inlocuirea lor prin cocarde tricolore. Au avut loc sinucideri…” Mai tarziu la Pitesti lucrurile evolueaza, erau pusi sa scuipe pe icoane. Astazi este mai soft, se cere scoaterea icoanelor din scoli si In timp ce scriu societatea civila revolutionara romana – moderna, aduna semnaturi pentru scoaterea religiei din scoli. Si iata evolutia lui Darwin, dar nu de la o specie la alta, ci In cadrul speciei; „Sfantul a devenit mai sfant si militianul mai militian”. Numai ca sfintii nostri din puscarii n-au fost canonizati, In timp ce militianul a devenit om modern, si-a lepadat In graba constiinta sovietica pentru cea europeana.
Suferinta lui, a omului modern, este Inconjurata de analgezice, a crestinului era poarta catre Dumnezeu, una cu sens paralizat In biologie, cealalta ca scara catre Ziditor.
Sensul vietii crestinului puscarias era Invierea, sensul vietii „omului modern” este longevitatea prelungita pana la absurd. Aceste sensuri ale crestinismului si ale omului mileniului III nu se vor Intalni niciodata. Unii vor sa se mantuiasca de lume, dar crestinul Il roaga pe Dumnezeu sa mantuiasca lumea. Crestinii se-nchina la crucea lui Iisus, ceilalti la crucea talharului din stanga. Iar aceasta umanitate parcata pe stanga este cauza sensului pierdut de astazi. Darwin l-a smuls pe om din bratele lui Dumnezeu si l-a pus In bratele maimutei. Comunismul l-a smuls din bratele maimutei si l-a pus In bratele Partidului, adica al unei abstractiuni, globalizarea n-a facut decat sa-l Impinga de aici In Neant. Dar despre astea eu nu pot vorbi In limba fara de inima a lumii moderne, „caci cuvintele stihurilor izbucnesc din inima ca niste scantei, dar asta se-ntampla numai atunci cand cremenea inimii este lovita de amnarul durerii…” (Sf. Ioan Romanul cel Nou)



Dan Puric

Nichifor Crainic-Unde sunt cei care nu mai sunt?

---

Intrebat-am vantul, zburatorul
Bidiviu pe care-alearga norul
Catre-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vantul: Aripile lor
Mă doboara nevazute-n zbor.

Intrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legana-n tarie
Untdelemnul cantecului sfant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocarlia: S-au ascuns
In lumina celui nepatruns.

Intrebat-am bufnita cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n intuneric
Tainele necuprinse de cuvant:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufnita: Când va cadea
Marele-ntuneric, vei vedea.

24.01.2009-150 de ani de la Unirea Principatelor Romane-depuneri de coroane

Dupa cum cu totii stiti, ieri a fost o zi importanta pentru istoria noastra, o zi care avea mai tarziu sa aduca la desavarsirea statului national.Impreuna cu cativa colegi, am sarbatorit aceasta zi marcanta cum am stiut noi cel mai bine!Vedeti si voi ce a iesit!

Prostia ''prostmodernista'' a lui Mircea Cartarescu

Am sa ilustrez mai jos o poezie a unui ''teoretician important al postmodernismului romanesc'', pe nume Mircea Cartarescu, apreciat la extrem de Uniunea Scriitorilor, fiind unul din principalii castigatori ai acestui premiu.


Dă lăbuţa (vei da şi boticul)

---

Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamnă arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetişor...
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.

Cri, dragă eu.

trec autoturisme absente
pe şosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorţişoară şi vin.

în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.

ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită
asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.

dă lăbuţa (vei da şi boticul)
toamna îşi agaţă baticul
în pomii turcoaz.

noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.

Puteti trage singuri concluziile.Nu este vorba despre poet in sine, el doar isi face meseria, face ce stie mai bine.Este vorba de meritul care il are pentru niste ''nimicuri'' care sunt apreciate chiar si peste hotare.Ceea ce ma deranjeaza cel mai mult este scarba pe care o are fata de tara.
Intr-un editorial de-al sau din ''Jurnalul National'' neaga transant si fara nici un fel de dubiu ''specificul national.Cum poate un poet de ''elita'' sa afirme ca ''daca mai exista totusi ceva specific romanesc este zloata din noi, mitocania agresiva'', iar noi il ascultam ba mai mult il si respectam, el denigrandu-ne specificul national.El mai afirma ca ''Romania, tara care s-a pripasit acest popor de mitocani nu-i decat o lume de vulgaritate, de prost gust si violenta''.
''De unde va permiteti domnule Cartarescu, marele nostru poet postmodernist?Aaaa......stiu de unde va permiteti.....din mitocania agresiva care o aveti, ca doar sunteti roman ce naiba!''

AZEC organizează o dezbatere publică privind paşapoartele biometrice

În atenţia membrilor AZEC:

Invitaţie la Dezbatere publică

Asociaţia Ziariştilor şi Editorilor Creştini (AZEC) vă invită să participaţi Joi, 22 ianuarie a.c. la dezbaterea publică pe o temă care a suscitat deja un imens interes şi o mare emoţie în lumea religioasă din România, şi nu numai. Este vorba despre introducerea, anul acesta, a paşapoartelor biometrice şi a cipurilor personale – văzute de unii duhovnici ortodocşi ca fiind un semn premergător Apocalipsei.

Subiectul a stârnit o şi mai mare emoţie în rândul opiniei publice prin implicarea directă a Părintelui Iustin Pârvu de la mânăstirea Petru Vodă în această dispută. Comunicatul (mesajul) adresat creştinilor ortodocşi de către Prea Cuvioşia Sa a suscitat vii comentarii şi dezbateri, în special pe blogosferă, dar şi restul mass media.

Dezbaterea publică organizată de AZEC spre lămurirea acestui subiect va avea loc între reprezentanţii mânăstirii Petru Vodă (iniţiatoarea şi susţinătoarea acestui protest contra amintitei forme de evidenţă a populaţiei), sociologi, reprezentanţi ai Ministerului Internelor şi Administraţiei, teologi de marcă, ziarişti.

Pentru presă şi membrii AZEC, intrarea este liberă.
Sunt aşteptate, la final, întrebări.

Locul de desfăşurare:
Foaierul Sălii Radio (str. G-ral Berthelot, nr ), începând cu ora 12,00.

de pe:http://www.rostonline.org/blog/claudiu/2009/01/azec-organizeaz-o-dezbatere-public.html

Noua aberatie a secolului XXI!

Potrivit cercetatorilor australieni de la Port Macquarie Observatory, Iisus s-a nascut pe 17 iunie.Reneke sustine ca data de 25 decembrie este o data ''arbitrata'' pe care noi am acceptat-o.Bineinteles, in acest moment populatia ar trebui sa-si stranga instalatia de Craciun pentru a-i face pe plac lui Reneke.De unde o fi aparut acest ''savant'' care printr-un program avansat de computer a ''refacut'' aspectul cerului nooptii?De nicaieri.Asa cum apare astazi cate unul sa ne spuna ca Eminescu a fost nebun, ca Dumnezeu nu exista, etc.Nu este nici o problema, ca ne-am obisnuit in starea aceasta de indolenta si mai mult ne complacem in ea, invatand de la X si Y cum sa ne denigram valorile culturale si spirituale ale lumii.
Speram in continuare ca Reneke va mai veni cu o ''minunatie'', sa ne invete cate ceva despre religie.De peste 2000 de ani se sarbatoreste Craciunul pe data de 25 decembrie, dar poate cercetatorii australieni s-au plictisit de ea si s-au gandit sa o schimbe.
Felicitari!

Interviu cu Dan Puric!

In urma cu ceva timp, Dan Puric a fost pe la Brasov pentru un spectacol si pentru a sustine o conferinta.Nu am stat degeaba si l-am intervievat impreuna cu 2 colegi.Vedeti si voi ceea ce a iesit!

Dan PURIC: Curaj, turmă mică!

- Reporter: În cărţile de critică litereră se vorbeşte de ateismul lui Eminescu. Până la urmă e de necrezut că cel care scrie ”Rugăciunea”, sau „Răsai asupra mea” poate fi rece faţă de Dumnezeu. Este posibil ca noi să nu ştim să ne protejăm valorile?

- Dan Puric: Păi, este posibil să le şi dărâmăm. Iată, în 20 de ani de zile de neocomunism şi secularizare s-au ocupat cu această omorâre, derutare, ca voi sa nu mai aveţi clare reperele. Şi este posibil orice într-o societate haotică, premeditat confuză. Este posibil să aveţi şi părinţi insultaţi, strămoşii, este posibil orice. Şi, într-un fel, e bine. Aşa vă treziţi, că altfel pesemne aţi intra în adormire ca cei 85% din populaţia României. Dacă ai mintea ageră, te prinzi pentru că totuşi, când te apropii de Eminescu, te apropii ca de Biserică. Nu prea poţi să joci fotbal în curtea Bisericii, decât dacă eşti sifilitic. Sifilisul e o boală care atacă creierul. Deci, ce-am spus eu, este un diagnostic.

Generaţia tânără e una monitorizată!

- R: De ce este aşa o mare diferenţă între excepţionala generaţie interbelică şi cea actuală, în mare parte dezinteresată din toate punctele de vedere?

- D.P.: E şi una dezorientată, dar şi una monitorizată. Vorbim de generaţiile de intelectuali, pesemne. Toată generaţia interbelică a fost distrusă, a fost băgată în puşcării, a fost omorâtă fizic. Şi atunci, au rămas leprele. Au rămas speciile inferioare. Există specia inferioară, care se adaptează tot timpul, este oportunistă. Ea vrea să supravieţuiească, ea vrea să trăiească numai din bacşiş. Nu are planuri mari, ea nu are construcţii, are petice. Fură. Şi aveţi de-a face cu astfel de exponate. Cu mici excepţii. De-aia nu găsiţi în cultura română contemporană un intelectual român de mare atitudine. Sunt foarte puţini, pe ici, pe colo, care supravieţuiesc, nici măcar nu pot să zic că rezistă. Şi asta este bine, pentru că trebuie să v-o asumaţi voi s-o faceţi.

Fără Dumnezeu, devii sclav!

- R: Se vorbea la un moment dat de interzicerea religiei în şcoli. De ce s-a ajuns aici şi cine are puterea de a decide acest lucru fără ca noi, elevii, să fim întrebaţi? De ce se doreşte această îndepărtare a tinerilor de Dumnezeu?

- D.P.: Când eşti îndepărtat de Dumnezeu, devii rob al omului. Şi, ca să te folosească, te scoate din această calitate de fiu al lui Dumnezeu. Când eşti numit fiu al lui Dumnezeu, ai o libertate imensă, eşti dezmărginit. Ai o forţă extraordinară. Dar când eşti robul tovarăşului nuştiucare de la nuştiuce partid, eşti slugă. Despărţindu-te de această forţă, devii sclav. Este o procedură. Aşa s-a întâmplat pe vremea partidului comunist. Partidul comunist a desfiinţat religia creştină şi a decretat religia partidului unic. Pe urmă, a fost religia tehnocratică. Noi acum trăim o religie a minunilor ştiinţifice. Atunci, omul, în loc să folosească mobilul sau internetul ca pe nişte instrumente oarecare, foarte bune de altfel, li se închină. Şi atunci, el devine instrumentalizat, el devine folosit. Religia trebuie scoasă pentru că este o frână pentru cei care vor să ia din nou puterea în România. Este scoasă din învăţământ tocmai datorită faptului că un copil care creşte în Duhul creştin al existenţei lui Dumnezeu e un om puternic. E un om tare. Nu mai poate fi controlat. Şi atunci, trebuie ca voi să fiţi retezaţi de tineri. În jurul vârstei de 25-26 de ani, trebuie să fiţi sclavi perfecţi, spălaţi pe creier. Una e să zici ”Doamne ajută!” şi alta e să zici ”Să trăiţi!”.

Puteţi trezi o lume întreagă!

- R: Cum vedeţi viitorul poporului român?

- D.P.: Ar trebui să fiu profet, ca Brucan. Numai că ăla a avut sânge criminal. A turnat comunismului injecţii groaznice şi ştia cât durează o injecţie din aia. Şi de-aia a şi zis că trebuie 20 de ani să ne refacem. Ştia. A fost ca Mengele, la Auschwitz. Ăştia cunosc. Avea şi o anumită sinceritate. Ştii, criminalii au o anumită sinceritate, ca să scape de urmări. Zice criminalul: eu te-am lovit cu piatra. Şi i se mai ia din pedeapsă. Ăsta (Brucan-n.r.) nici măcar nu a fost acuzat. Tot ce pot să spun este că pentru prima oară poporul român e în proces de descreştinare. Este într-un proces de dezrădăcinare. S-a răspuns într-un mod paradoxal, prin memoria creştină a celor car au făcut puşcărie. Dar ce te faci cu acest tineret care, în proporţie de 80-85%, e instrumentalizat, nu e dispus să păstreze memoria? Vor să meargă cu politica asta, „easy money”. Au dispărut verbe, cum ar fi de exemplu”a te jertfi”. Aţi observat că a dispărut verbul „a dărui”? Astăzi facem schimb. ”Nu vrei să facem o negociere?”. Nu mai dăruieşti nici măcar în iubire, nici măcar unui prieten. E un schimb. E cultura trocului, străină de neamul românesc şi de creştinism. Sunt nişte înlocuitori de bază. Metabolismul sufletesc, spiritual, se schimbă. Şi, atunci, un tineret care este îndepărtat de Dumnezeu va avea o maturitate stranie şi sfâşietoare. De tip occidental. Omul perfect civilizat, cu frigiderul plin, cu trei maşini, dar gol interior. Voi, tinerii, sunteţi cei care trebuie să vă asumaţi. Pesemne că vreo 10-15% dintre voi vor avea capacitatea să trezească nu numai România, ci o lume întreagă. Mintea românească e o forţă spirituală uriaşă. Asta trebuie s-o ştiţi. Staţi pe un lot de spiritualitate uriaşă, incomparabilă aproape. O să zică: ”Dom’le, dar România e o cultură minoră!”. Cultura e ceva, spiritul e altceva. Martiriul nu se judecă prin dimensiunile culturale sau civilizatorii. Martirii nu au adus civilizaţia, ei au adus credinţă. Credinţa este totul. Cele mai mari crime s-au făcut în numele umanităţii, cele mai mari sclavii în nmele libertăţii. „Libertate. Egalitate. Fraterniate” a declanşat cea mai mare catastrofă în istoria lumii: revoluţia franceză. Voi sunteţi români, aveţi de asimilat o taină a neamului ăstuia. Mai devreme sau mai târziu vă veţi întâlni cu ceea ce vă spun eu. Poate pare paradoxal interviul ăsta. Lumea din jur e lumea unei eficienţe, a unei „trăieşte-ţi clipa” imbecile. Toate astea trec.

Să nu vă speriaţi! Curaj, turmă mică!

- D.P.: Înainte să vin la Braşov, am fost la Bistra Mureşului. M-a invitat părintele la o biserică din lemn. Am găsit acolo o troiţă, făcută înainte de dezlipirea Ardealului. Ce frumos sună! Şi ce tragic! Dezlipirea Ardealului! Ţăranii erau în genunchi, în iarbă. Cu spatele la şosea, cu faţa la troiţă. Se rugau. Era ca în biserica creştină primară. Dacă treceai cu maşina pe-acolo, vedeai 20 de bătrâni care se rugau. Ăia erau poporul român. Stăteau cu spatele la stradă. Strada era viaţa. Treceau maşinile rapid şi cu zgomot. Ca viaţa. Bătrânii stăteau cu spatele la viaţă şi cu faţa la Dumnezeu. Şi murmurau rugăciuni. Tineri nu mai erau. Erau plecaţi prin Spania, prin Italia, să supravieţuască, săracii! Pesemne se rugau şi pentru copiii lor, şi pentru nepoţii lor. Îngenuncherea aia este un soi de eternitate a neamului. Văzută dinafară, de occidentali, e o rămânere în urmă. Văzută de micul onanist intelectual romăn, de la supraserviciile de intelectualitate modernă, de la noi, o să zică că este un primitivism. El nu recunoaşte credinţa. Ăia care erau acolo au făcut fronturile, au făcut lagărele de concentrare, au trecut prin cooperativizare, prin bestialitatea comunismului şi a neocomunismului de astăzi. Voi nu aveţi dreptul să vă dezvoltaţi în contextul actual. Voi trebuie să fiţi funcţionari. Nu conştiinţe. Orice iniţiativă ân România este stârpită. Sau un om care strigă este considerat un om izolat. Şi-atunci, voi simţiţi, ăştia care sunteţi mai treji, precum câinele la stână. Şi lucrul ăsta probabil că vă va da cu ajutorul şi cu harul lui Dumnezeu, o forţă de a răsturna. Deci, viitorul va însemna, după părerea mea, o luptă decisivă între cei puţini, conştienţi şi masa asta informă a laşităţii, a populaţiei mizerabilizate. Şi eu zic: să nu vă speriaţi. Precum Iisus: curaj, turmă mică! Doamne ajută!

Interviu realizat de Simona Huţuţuc, Răzvan Goran şi Alexandru Poştoacă

90 de ani ! La multi ani Bucovina!

Astazi, 28 noiembrie 2008 se implinesc 90 de ani de la Unirea cu Bucovina, hotarare luata in acea vreme de Congresul General al Bucovinei la sala sinodala de la Cernauti, Congres care spunea:''Congresul general al Bucovinei,intrunit azi,joi,15/28 noiembrie 1918,in sala sinodala din Cernauti; Considerand ca,in fondarea principatelor romane,Bucovina care cuprinde vechile tinuturi ale Sucevei si Cernautilor,a facut parte din Moldova,care in jurul ei s-a inchegat ca stat;Considerand ca in cuprinsul hotarelor acestei tari se gasesc vechiul scaun de domnie de la Suceava,gropnitele domnesti de la Radauti,Putna si Sucevita,precum si multe alteurme de amintiri scumpe din trecutul Moldovei;Considerand ca fii acestei tari,umar la umar cu fratii lor din Moldova si sub conducerea acelorasi domnitori,au aparat de-a lungul veacurilor fiinta neamului lor impotriva tuturor incalcarilor din afara si a cotopirei pagane;Considerand ca in 1774,prin viclesug Bucovina a fost smulsa din trupul Moldovei si cu de-a sila alipita coroanei Habsburgilor;Considerand ca 144 de ani poporul bucovinean a indurat suferintele unei ocarmuiri styraine,care ii nesocotea drepturile nationale si care prin strimbatati sipersecutii cauta sa-i instraineze firea si sa invrajbeasca celelalte neamuri,cu care el voia sa traiasca ca fratii;Considerand ca in scurgerea de 144 de ani,bucovinenii,au luptat ca niste mucenici pe toate campiile de batalie in Europa sub steag strain pentru mentinerea,slava si marirea asupritorilor lor,si ca ei drept rasplata aveau sa indure micsorarea drepturilor mostenite,izgonirea limbii lor din viata publica,din scoala si chiar din biserica;Considerand ca,in acelasi timp,poporul bastinas a fost impiedecat sistematic de a se folosi de bogatiile izvoarelor de castig ale acestei tari si despuiat in mare parte de vechea mostenire;Considerand ca,cu toate acestea,bucovinenii n-au pierdut nadejdea ca ceasul mantuirii,asteptat cu atata dor si suferinta va sosi si ca mostenirea lor strabuna taiata prin granite nelegiuite,se va reintregi prin alipirea Bucovinei la Moldova lui Stefan,si ca au nutrit vecinic credinta ca marele vis al neamului se va infaptui,cand se vor uni toate tarile romane de la Nistru pana la Tisa intr-un stat national unitar; CONSTATA ca ceasul acesta mare a sunat!ASTAZI,cand dupa sfortari si jertfe uriase din partea Romaniei si a puternicilor si nobililor ei aliati ,s-au intronat in lume principiile de drept si umanitate pentru toate neamurile,si cand in urma loviturilor zdrobitoare monarhia austro-ungara s-a zguduit in temeliile ei si s-a prabusit,si toate neamurile incatusate in cuprinsul ei si-au castigat dreptul de libera hotarire de sine,cel dintai gand al Bucovinei dezrobite se indreapta spre regatul Romaniei,de care intotdeauna am legat nadejdea dezrobirii noastre.DREPT ACEEA NOI,CONGRESUL GENERAL AL BUCOVINEI,intrupand suprema putere a tarii si fiind investiti singuri cu putere legiuitoare,in NUMELE SUVERANITATII NATIONALE HOTARIM: UNIREA NECONDITIONATA SI PENTRU VECIE A BUCOVINEI ,IN VECHILE EI HOTARE PANA LA CEREMUS,COLACIN SI NISTRU SI REGATUL ROMANIEI. Declaratia a fost citita de cavalerul Iancu Fondor,presedintele Congresului general al Bucovinei.Declaratia a fost publicata in ziarul Miscarea ,Iasi,nr.259/18 noiembrie 1918.
Am incercat si noi, elevi ai Colegiului National ''Unirea'' din Brasov sa sarbatorim acest eveniment si sa reamintim oamenilor de varsta a treia, precum si sa le spunem celor de prima sau a doua varsta ceea ce a fost atunci, demult, cand credeam ca intregirea nationala va dura vesnic.Nu a fost asa, nu a fost cum am dorit, dar poate, intr-o zi, vom fii cu totii impreuna!

''Nu ne-am luptat pentru jucarii
Vrem sa ne unim cu tara.''

Poezie!

Voi n-aţi fost cu noi în celule

Radu Gyr

Voi n-aţi fost cu noi în celule
să ştiţi ce e viaţa de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu ştiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuşe la glezne.

Voi n-aţi plâns în palme, fierbinte,
străpunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-aţi dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele ţării.

În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereţii,
voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind dupa harpele vieţii.

Ce-i munca de braţe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţâie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde
să spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare
cum minte speranţa şi visul,
când uşile grele se-nchid în zăvoare,
şi-n teama de groaznica lui încleştare
pe sine se vinde învinsul.

Aţi stat la ospeţe-ncărcate
gonind după fast şi orgoliu,
nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteţi toţi cei ce credeţi
că pumnul e singura faimă.
Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,
când noi cu obrajii ca pământul de vineţi,
gustăm din osânda şi spaimă.

Când porţile sparge-se-or toate
şi morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-aţi fost cu noi în celule.

Petre Tutea si gandirea crestina!

''Un filozof care se zbate fie sa gaseasca argumente pentru existenta lui Dumnezeu, fie sa combata argumentele despre inexistenta lui Dumnezeu, reprezinta o poarta catre ateism.Dumnezeul lui Moise este neatributiv.Cand il intreaba Moise pe Dumnezeu: Ce sa le spun eu alora despre Tine?-Dumnezeu ii spune:Eu sunt cel ce sunt''.

Petre Tutea


Am ilustrat mai sus una din numeroasele vorbe memorabile spuse de cel mai mare filozof crestin al tuturor timpurilor:Petre Tutea!
A vazut lumina zilei la data de 6 octombrie 1902 in satul Boteni,Muscel,fiu al preotului Petre Badescu si al Anei Simon Oprea Tutea.Licentiat in drept(1927) si doctor in drept administrativ(1929) al Universitatii din Cluj, ocupa un post de functionar superior in Ministerul Industriilor Si Comertului(1933-!948).A fost arestat si condamnat pentru activitate anticomunista si a executat aproape 13 ani de detentie, pana la 1 august 1964, iesind din inchisoare cu sanatatea zdruncinata in urma torturilor la care acesta a fost supus.
A avut prieteni ca Mircea Eliade si majoritatea tinerilor intelectuali din perioada interbelica, corespondand cu Emil Cioran, Eugen Ionescu, Petre Pandrea si multi altii.
Petre Tutea s-a stins din viata lucid in ziua de 3 decembrie 1991 intr-o rezerva a spitalului ''Cristiana'' din Bucuresti, pe cand era intervievat de un grup de reporteri.Ultimele cuvinte in clipa mortii au fost:
-''Iisuse Hristoase, ai mila de mine!''
Opera lui Petre Tutea este una vasta , cu multiple carti publicate, temele abordate fiind filozofia, economia si nu in ultimul rand temele cu caracter religios, dintre care ''Reflectii religioase asupra cunoasterii'' si ''Intre Dumnezeu si Neamul meu''.
In cea din urma ''capodopera literara'', Petre Tutea a afirmat:''Ma misc intre Dumnezeu si Neamul meu'', ceea ce dovedeste iubirea lui fata de popor pe care i-a daruit-o Cel de Sus. Inteligenta lui atat de pura , atat pe plan crestinesc cat si pe plan filozofic se regaseste in vorba lui Nae Ionescu , pe care filozoful l-a admirat extrem de mult:'' Orice mare inteligenta basculeaza intre religie si filozofie''.Asta a facut Petre Tutea, a basculat intre religie si filozofie.
Intr-un dialog care se gaseste in opera ''Intre Dumnezeu si neamul meu'', capitolul ''Una din minunile lui Dumnezeu'', Tutea a fost intrebat de jurnalistul Sorin Dumitrescu, cum ar trebui realizata o pagina religioasa, iar el a raspuns:''O pagina religioasa, crestina, trebuie sa fie supusa puterii dominante a gandirii teologice,[...],teologia aceasta suprastiinta,...''.Tutea, prin acest raspuns se dovedeste a fi un individ crestin care simte teologia, o intuieste, o traieste si o exprima, numind-o ''suprastiinta'' pentru respectul pe care-l are fata de ea si care a fost in sufletul acestuia pe primul loc.
Tutea a mai adaugat ca prin forta eliberatoare a misterului, eternitatea lui este fixata tomist in triunghiul:'' Dumnezeu este, cele doua lumi sunt, omul este''.Ideea, dupa parerea mea, a fost aceea ca tot ceea ce se intampla cu omul istoric in relatia lui cu Divinitatea , cu lumea, cu comunitatea se poate exprima:fiziologic, patologic, biologic, psihologic, etic, estetic si politic.
De fiecare data cand Petre Tutea a fost intrebat cum iese din impas, cum a trecut peste greii ani de puscarie la care a fost supus, sau cum isi rezolva problemele de zi cu zi, raspunde foarte simplu:''Prin puterea Bisericii crestine''.De asemenea a afirmat ca si-ar da si viata pentru neamul romanesc, dovedindu-se a fi un patriot iesit din comun, un om de seama al culturii romane, dar pe care ''aia'' nu au stiut sa-l aprecieze, cautand astfel adevarul dintre lumea interioara si cea exterioara, si gasindu-l in credinta lui fata de Dumnezeu.O data ce ai citit o opera de-a lui Tutea este ca si cum toata cultura literara, filozofica, economica, istorica si crestina a lumii intregi iti eeste zidita fortat in minte.Cand il asculti, parca timpul sta pe loc, fiind pur si simplu acaparat de vorbele sale.
Dar acum, ne amintim doar de chipul sau, iar in minte s-au intimparit doar vorbele sale.Poate ca acum vom mai astepta multi ani inainte sa mai avem o astfel de valoare filozofica-crestina contemporana romaneasca ca si Petre Tutea.


Goran Razvan