Soţia unui condamnat la moarte

Ea avea 19 ani când a fost arestată. El, 23. Ea a primit şase ani de temniţă grea. El a fost condamnat la moarte. Vina? Şi-au dorit ceva mai mult decât un destin de cârtiţă. Fapta? S-au eliberat de ochelarii de cal ai celor fricoşi. Aurora şi Cristian Dumitrescu ar putea fi modelele României de astăzi. Nu sunt. Ba mai mult: Securitatea îi urmăreşte şi acum.


„Tu eşti o vacă şi fata ta e o curvă!"

Aurora Dumitrescu a fost arestată în 13 decembrie 1951. Avea 19 ani şi era studentă în anul I la Filosofie. „Noi am crezut că putem răsturna regimul comunist. Aşa ceva numai nişte copii ca noi puteau crede. Noi respectam o ierarhie de prestigiu, nu una administrativă. Aşa fusesem educaţi. Deodată scara valorilor s-a răsturnat. Fatalitatea a făcut să fac parte şi dintr-o familie vulcanic anticomunistă. Tatăl meu a fost ţărănist, ziarist la „Dreptatea" şi redactor-şef la ziarul „Glasul Bihorului" - eram în Bihor atunci. După '46, imediat după alegeri, a fost arestat şi de atunci a început persecuţia asupra întregii familii."

În mandatul de arestare, vina fetei de 19 ani era: „uneltire contra ordinii sociale". În fapt, visul ei fusese acela de a ajunge la partizanii din munţi. Pentru a şi-l îndeplini s-a organizat împreună cu câţiva elevi şi foşti studenţi care împărtăşeau aceleaşi idealuri, în grupul „Unu plus unu". După arestare, mama Aurorei a fost dată afară din oraş. Apucase totuşi să se ducă la Securitate să întrebe ce s-a întâmplat. În vecini era un preot greco-catolic şi la el se duceau doamnele profesoare, chipurile în vizită la doamna preoteasă, care era învăţătoare. De fapt, se făceau slujbe, oamenii erau credincioşi. Când m-au arestat pe mine, mamei i s-a pus în vedere: «Dacă ne spui cine vine la preot acasă, atunci îţi dăm fata». Mama le-a zis: «Acolo să rămână fata mea!». I s-a răspuns: «Tu eşti o vacă şi fata ta e o curvă!» Goga avea o poezie - ştii, noi în închisoare eram cu poeziile-şi acolo era o scenă:

„La poala crucii e Maria/ (...)/ Ea-şi frânge mâinile şi geme,

În gândul ei a-ncremenit:

Nu Dumnezeul, care-nvie,

Copilul ei, care-a murit."

„Bandita" e „guralivă, neserioasă şi şireată"



Aurora Ille a fost anchetată nu mai puţin de un an şi jumătate, încarcerată la Securitatea din Oradea şi bătută până la sânge. A ţinut să nu le flateze scârbosul ego al bătăuşilor, dar mai presus de orice: să nu-şi trădeze colegii! Treptat, voluptatea torţionarilor de a o lovi s-a transformat într-o plăcere sterilă. Concluziile securiştilor după un an şi jumătate de anchetare a Aurorei, concluzii regăsite astăzi în dosarul de la CNSAS, se rezumă la trei adjective: „bandita" e „guralivă, neserioasă şi şireată". Atât.

Bătăile nu au reuşit să-i perforeze sufletul, dar i-au măcinat trupul. Bocancii torţionarilor păreau să fi făcut o obsesie pentru rinichii şi plămânii victimelor. Aurora Ille s-a îmbolnăvit grav: apă la plămâni şi noduli calcifiaţi, incapacitate respiratorie.

„Un butoi în care îţi făceai treburile şi unul cu apă", pentru 85 de suflete

Era în primăvara lui '53 când a ajuns la Jilava. „A fost înfiorător. În celulele închisorii din Jilava erau paliere, nişte stâlpi bătuţi în pământ cu două sau trei rânduri de paturi din lemn, supraetajate, pentru că pe jos pământul era jilav. Într-o singură celulă eram vreo 85 de suflete. La intrare era tineta, adică butoiul în care îţi făceai treburile şi butoiul cu apă. Condiţiile de igienă au fost execrabile în Jilava şi în închisori, în general. Ne-am format anticorpi de nu ne-am îmbolnăvit, nu ştiu... Cred că vocabularul celor care ne păzeau şi atitudinea lor faţă de noi, ostilă şi duşmănoasă, era educată, ei erau convinşi că noi suntem duşmani. Asta deşi...Uite, am o prietenă care la 15 ani şi jumătate a primit 20 de ani de condamnare. Mi-a dat telefon ieri să-mi spună că şi-a văzut dosarul la CNSAS şi că acolo era ataşată poza de arestare şi zice: «Dragă, dacă te uitai la mine, mai stăteai puţin şi îmi dădeai biberonul, aşa de copil eram!»"

A dat admitere la şapte facultăţi

După şase ani de temniţă grea, Aurora Ille a fost eliberată. S-a dus acasă, la mama ei, care fusese nevoită să se mute la Arad. La doar trei zile distanţă, s-au trezit cu un securist la uşă, ce i-a ordonat Aurorei să-l urmeze. „Când m-a luat s-a purtat foarte urât. Lumea care mă vedea pe stradă însoţită de miliţian, îl întreba: «Da', unde o duci?», «Eii, o curvă care a plecat de la bărbat!»" A fost dusă la Beiuş, cu domiciliu obligatoriu şi lăsată în mijlocul oraşului. Fără serviciu, fără locuinţă, fără nimic. Obligaţa ei era aceea de a se prezenta în fiecare zi la sediul Miliţiei pentru a i se pune ştampilă pe buletin. A reuşit să treacă şi peste asta cu ajutorul unei colege de detenţie care a găzduit-o. În anii ce au urmat, Aurora Ille a dat admitere la nu mai puţin de şapte facultăţi şi la o şcoală post-liceală. Ajunsese să ştie materia de clasa a-12-a ca pe Tatăl nostru. Nu i-a folosit la nimic. „Biografia ei" era cea care atârna greu. Chiar dacă reuşea să fie admisă, după maximum o lună era dată afară fără nici cea mai mică explicaţie. Abia astăzi, în dosarul de la CNSAS a găsit motivaţia reală: „ca urmare a activităţii duşmănoase pe care a desfăşurat-o". În cele din urmă, la sfârşitul anilor '60 a reuşit să absolve Facultatea de Istorie şi Geografie, într-o perioadă în care, la dosarul de admitere nu se mai cerea biografia. După treminarea facultăţii a fost angajată ca învăţătoare.

Femeia cu mâinile zdrobite de comunişti şi cu fiica bătută de mineri

La Revoluţie, Aurora Dumitrescu (fostă Ille) a avut o mie de speranţe. Dar ironia sorţii a făcut ca tocmai ea să fie printre primele persoane care şi-au dat seama că ţara alunecase din pestilenţialele grote ale infernului într-o altă cocă, de noroi şi murdărie. Femeia căreia Securitatea i-a zdrobit oasele de la mâini pentru că a refuzat să-şi abandoneze crezul, femeia schingiuită în temniţele terorii şi hăituită timp de 40 de ani de către comunişti, îşi vedea fiica bătută de minerii „invitaţi" la Bucureşti de către conducătorii noului regim „democratic". „Nici nu vă pot împărtăşi care au fost senzaţiile când a fost Revoluţia! Gândiţi-vă că am fost o familie persecutată în permanenţă. Fetei mele, care era studentă, nu am putut să-i spun adevărul-adevărat niciodată, pentru că n-am vrut s-o complexez. Am divorţat de tatăl ei. Şi el a fost presecutat. A fost foarte greu! Material, mi-a fost foarte greu, însă sunt stoică, am ştiut să rezist. După Revoluţie, fata mea a spus: «Fă tu, mamă, democraţie, că eu plec, m-am lămurit!» Şi a plecat în Franţa, după ce-au bătut-o minerii. Se ducea la serviciu, că ea lucra inginer la ISPH şi la Universitate a văzut un grup de mineri care băteau un domn de 50 şi ceva de ani şi le-a a zis: «Da' ce aveţi cu el? Lăsaţi-l în pace, e coleg cu mine!» Replica minerilor: «e o vacă de-a lui Coposu!» şi au rupt puloverul de pe ea. Noroc că a intervenit cineva şi a salvat-o."

„Mama avea răni de plâns la ochi"

Cam în aceeaşi perioadă în care Aurora Ille era eliberată din închisoarea comunistă, Cristian Dumitrescu, în vârstă de 23 de ani şi absolvent al Academiei Militare, era încarcerat. Din acelaşi motiv: a refuzat să aclame retorica propagandistă, să fie părtaş la scenografia triumfalistă. Dar, şi la el, speranţa s-a asociat cu doliul. „Fiindcă la Geneva se discuta problema ţărilor din dosul cortinei de fier şi Hruşciov ar fi spus că acolo e linişte, am zis «hai să facem noi puţin zgomot!» şi ne-am gândit aşa: «mergem şi trântim la Ambasada Sovietică două petarde şi simultan, de la Universitate, dăm drumul la un vraf de manifeste». Grozav! Ne-am apucat să tipărim, să confecţionăm petardele." Au fost trădaţi. Şi tot de către un personaj infiltrat în grupul lor. „Ne-au arestat şi ne-au încadrat la decretul legii 199. Era foarte simplu: se pedepsesc cu moartea următoarele: a, b...eu eram la punctul c: crimă de uneltire contra securităţii interne şi externe a statului. Asta era în '56. Am avut noroc că ne-au arestat înainte de Ungaria(n.r. - revoluţia ungară din octombrie 1956, împotriva dicaturii bolşevice), că dacă ne arestau după Ungaria ieşea nuntă mare: ne împuşcau pe toţi! A dat Dumnezeu şi mi-au dat numai 14 ani de temniţă grea. Am scăpat de condamnare în instanţă pentru că s-a apreciat că n-a fost crimă de uneltire împotriva securităţii externe a statului. Mi s-au dat 14 ani de condamnare, dar am scăpat numai cu 7 fiind eliberat odată cu amnistia din 1964. Singurul lucru de care îmi pare rău groaznic e suferinţa pe care le-am pricinuit-o alor mei. Mama avea răni de plâns la ochi, ştiţi ce-i aia? E singurul lucru de care îmi pare rău. Mi-a arătat un teanc de scrisori în care întreba ce se întâmplă cu mine şi i se răspundea: «Îşi execută pedeapsa într-una din unităţile noastre». Atât."



„O fi mama, soră-mea, pe cine au luat?"

A povesti este de multe ori ca administrarea unui narcotic şi alteori ca o deversare de otravă. Fostul ofiţer Dumitrescu povesteşte însă fără patimă. Preferă să amintească doar despre întâmplările cu haz la care a fost părtaş în închisoare, mergând pe principiul că în orice belea e şi ceva de râs. Spune mereu că a avut mare noroc. „Eu nici la Loto nu îndrăznesc să joc, că am avut atâta noroc, că nici nu ştiu cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu." Şi totuşi... „Am mâncat atâta bătaie...Când am ajuns la Jilava, locotenetul Ştefan mi-a zis: «Ce ţi-au mai pus mă ăştia lanţuri, că nici fără lanţuri nu mai poţi să mergi»." Altă dată: „După ce m-au anchetat o zi şi-o noapte non stop, iar eu «nu şi nu şi nu şi nu", îmi spune anchetatorul: «Ştii care e ghinionul tău banditule, că nu eşti singur pe lume, mă!». După o oră, în celula de lângă mine, am auzit o femeie plângând. «Aoleo», zic: «pe cine or fi luat?» Toată noaptea a plâns şi-a gemut femeia aia. Mi-am adus aminte ce mi-a spus ăla şi mă gândeam deja: «o fi mama, soră-mea, pe cine au luat?» Şi dimineaţa m-am căţărat - dacă te prindeau era sfârşitul lumii - şi m-am uitat pe geamlâc şi am văzut că a ieşit o piţipoancă, cu mâinile la spate şi a plecat."

Sudaţi de aceeaşi temniţă

Când m-am dus la casa de pe strada Traian, m-am dus s-o întâlnesc pe Aurora Dumitrescu. Habar n-aveam despre existenţa lui Cristian Dumitrescu, dar el a fost cel care m-a întâmpinat în prag. Nu are deloc chipul unui om care a fost odată condamnat la moarte. Ochii îi sunt mai vii decât ai unui puşti de 15 ani. Soţia lui, doamna Aurora, pretinde că are 80 de ani. Priviţi-i fotografia, o credeţi?

După o oră de poveste, povestea Aurorei Dumitrescu, poveste mai mult thriller decât basm, aflu că peste toate câte au fost şi-au trecut, astăzi este căsătorită cu un fost condamnat la moarte. De aici încolo a început povestea lui Cristian Dumitrescu, pe care v-am relatat-o doar în parte în rândurile de mai sus.

Aurora şi Cristian Dumitrescu sunt căsătoriţi de 20 de ani. S-au cunoscut la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. „Înainte de '89 mi-a fost frică, n-am vrut să mă complic, că dacă aveam pe cineva în bătătură şi mă strângeau, cedam. Ne-am cunoscut la Asociaţie. Lola(n.r. - Aurora)? Lola vorbeşte mult! La Asociaţie ţineau nişte sedinţe în care băteau câmpii. Eu sunt învăţat scurt. Am văzut-o pe ea. Era radio-gură pe acolo. Şi trebuia să discutăm ceva. Mă, n-apuca nimeni! Şi dau o dată o palmă în bancă: „taci din gură!" Haţ! Aşa ceva nu păţise ea niciodată. Ei, şi încet-încet...Am cerut-o de nevastă. Ne-am potrivit la Sfatul Popular, dar n-am spus la nimeni. Luni! Cu toţi ţiganii, cu toţi. Să nu mă întrebi ce era acolo...Ăia de la Asociaţie nu ştiau nimic. Un doctor de acolo i-a spus: «Dragă, nu te mai ţine de el că omul e însurat, am vorbit eu cu nevastă-sa.» El vorbise de fapt cu ea la telefon. Măi, suntem de 20 de ani şi uite că am rezistat în încercuire."

„În '93, S.R.I.-ul îmi fotocopia dosarul de urmărire"

Cei care i-au schingiuit, care i-au prigonit, care le-au smuls hălci din viaţă, nu le pot reda astăzi soţilor Dumitrescu destinul răpit, dar poate că n-ar fi rău să se facă odată şi odată dreptate. „Eu i-am iertat, iertarea este un gest creştinesc, dar justiţia trebuie să-şi facă datoria. Mi-ai omorât pe cineva drag, eu te iert în faţa lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că trebuie să fii liber. Eu nu zic să-l închidă pe ăla, dar parcă nu-mi convine ca el să aibă pensie 120 de milioane pe lună şi eu 9."(Aurora Dumitrescu)

Dezvăluirea şocantă pe care ne-a făcut-o însă Aurora Dumitrescu, în exclusivitate, a fost aceea că, solicitând CNSAS-ului să-i elibereze dosarul de urmărire, a constatat stupefiată că documentele cu privire la anchetarea şi condamnarea sa fuseseră fotocopiate de către SRI în anul 1993! „Am fost urmărită până în zilele noastre. Şi cine m-a urmărit este foarte interesant: din '73 până în '81, generalul Mihai Caraman! Caraman a fost dezafectat în '69 din armată, pentru spionaj internaţional, a fost prins că a furat nişte documente din armată şi era adjunctul Securităţii Municipiului Bucureşti. Deci, cine spune că Securitatea a fost de mai multe feluri, minte. Ăsta a fost spion internaţional şi mă urmărea pe mine. Deci, ei erau ca Jolly Jocker-ii, îi puneai unde voiai, unde era nevoie, nu era că ăla e pe externe şi ăla pe nu ştiu ce. Pe Caraman l-a pus Iliescu şeful S.R.I.-ului în '90 şi în '92, Manfred Wörner(n.r. - secretarul general al NATO) a spus că nu vine în ţară câtă vreme ăla e şeful S.R.I.-ului. Na, uite cine mă urmărea pe mine! Am actele semnate de el. Am fost urmăriţi tot timpul, ei nu s-au lăsat şi nu se lasă nici astăzi. Au fost foarte organizaţi comuniştii ăştia. Ei tot speră, dar nu ştiu ce. De ce îmi microfilmau ei dosarul de urmărire în '93? Nu se lasă şi nu s-au lăsat. Au sperat să nu fie o Revoluţie anticomunistă. Au avut aşa o poliţie politică puternică şi...inutilă! Pe mine m-au urmărit şi au fost nişte oameni plătiţi până în '89 degeaba. Şi erau în schimburi şi făceau rapoarte. În dosare e scris acelaşi şi acelaşi lucru de nu ştiu câte ori."

Aurora Dumirescu intenţionează să dea în judecată statul român. „M-au anchetat când eram minoră, nu m-au lăsat să-mi fac şcoala, m-au urmărit tot timpul, m-au marginalizat. Adică Miron Cosma primeşte despăgubiri pentru că a făcut puşcărie, ce părere ai?! Generalul care m-a urmărit pe mine este liber şi frumos, Iliescu l-a făcut pe Caraman general-colonel..."

Probabil că demersul Aurorei Dumitrescu de a acţiona în instanţă statul român va da idei multor foşti deţinuţi politici. Şi pe bună dreptate! Până să-i cunosc pe soţii Dumitrescu nădăjduiam că pentru a învinge trebuie să sângerezi din toate rănile, dar se pare că nici măcar asta nu e suficient.


„Pe tot timpul detenţiei, înfometarea, frigul, agresivitatea fizică sau verbală au constituit climatul cu care ne-am dus existenţa. N-am avut corespondenţă cu părinţii, n-am primit niciun pachet de acasă. De la început mi s-a spus că nu am niciun drept. Pentru cel mai mic gest de nesupunere erai dus la faimoasa celulă 7 din beci. Am stat de mai multe ori acolo, în carcera aceea. Când era nevoie de tortură, eram daţi pe mâna unor anchetatori brutali şi pasionaţi de aceste metode. M-am îmbolnăvit de plămâni, dar nimeni nu mi-a dat nicio atenţie."

Revista Q-magazine
Aurora Dumitrescu