Îmi tremură mâna și zâmbetul se zbate să răsară. Aveai chipul cu răni de plâns si trebuia să mă ai aproape. Te simțeam alături, ca odinioară, dar nu aveai curaj. Poate l-ai pierdut de când, precum niște copii, ne jucăm de-a iubirea. Dar era frumos. Acum, când amândoi, istoviți de remușcări si aprigi amintiri, dorim să purcedem în armonia divină, ceva ne oprește. O fi trecutul? O fi prezentul? Sau frica de viitor?
Cuvintele sunt prea puține pentru ceea ce-am trăit și simțit. Vorbele sunt de prisos, iar ei, dinafară, au un râs demonic. Nimic nu e de condamnat. Noi am iscat. Atâtea întrebări și prea puține răspunsuri. Atâtea visuri nefinalizate. Atâtea lacrimi!
Nichita Stănescu - Cântec de dor
Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.
Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.
decembrie 1956- „martie 2010”
2 comentarii:
Reîntâlnirile cu versurile lui Nichita eunt de fiecare dată o poartă către meditaţie profundă... Seară bună îţi doresc!
Cu siguranță! Pășești undeva... departe. La fel Cristian!
Trimiteți un comentariu