Masacrul din Ip se înscrie în seria masacrelor antiromâneşti desfăşurate pe teritoriul Transilvaniei de Nord în toamna anului 1940. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 trupe maghiare ce făceau parte din armata de ocupaţie cantonată în oraşul Şimleul Silvaniei, împreună cu localnici maghiari şi cu membri ai organizaţiei Straja naţiunii (”Nemzetőrség”) au ucis cu bestialitate 157 de localnici români.
Premisele acestei atrocităţi
După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, NV Transilvaniei intră sub ocupaţie maghiară. Teritoriul ocupat de horthyşti în timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în istorie sub numele de Transilvania de Nord şi cuprindea nord-vestul regiunii cu acelaşi nume precum şi ţinuturile secuieşti. Un număr de 8 judeţe din totalul de 23 câte număra Transilvania în perioada interbelică au fost înstrăinate în întregime, iar alte 3 au fost spintecate în două. Astfel, judeţul Sălaj este şi el alipit Ungariei, iar la data de 8 septembrie 1940 Armata a II-a intră în oraşul Zalău. Imediat după ocuparea teritoriul transilvănean, a început seria masacrelor împotriva populaţiei civile româneşti. Cel mai afectat de teroarea horthystă a fost Sălajul, unde au fost masacraţi 477 de români.
Cea mai mare şi mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în complicitate cu etnicii maghiari locali, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate -157 de morţi- cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, localitate din judeţul Sălaj, aflată la 45 km de oraşul Zalău. Modul în care s-a desfăşurat acest masacru a fost stabilit de către instanţa Tribunalului Poporului din Cluj la 13 martie 1946.
Desfăşurarea masacruluiSub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morţi într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăseşte în ziua de 13 septembrie 1940 localitatea Nuşfalău unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre comuna Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici este una fictivă, explozia producându-se din cauza unui defect de ambalaj al muniţiei, dovadă fiind faptul că cei patru români arestaţi au fost eliberaţi după aproximativ o lună.
În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 11 noaptea, locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în Ip. Imediat acesta împreună cu membrii gărzii naţionale din comună s-au dus pe la casele mai multor locuitori trezindu-i din somn şi împuşcându-i. Au fost ucişi în acest mod 18 români. Crimele au fost comise înainte de miezul nopţii. Întors la sediul gărzii naţionale din Ip, Vasvári Zoltán dă indicaţii membrilor să pregătească 10 căruţe şi mai mulţi oameni pentru dimineaţă în scopul îngropării victimelor ucise până atunci. Locotenentul părăseşte apoi postul. Imediat după se aude o rafală de mitralieră trasă din sat, iar Vasvári se întoarce la sediul gărzii naţionale pretextând că sătenii români i-au atacat compania. Furios se adresează oamenilor din corpul de strajă local, spunând că va incendia comuna. Unul dintre comandanţi a încercat să-l oprească răspunzându-i că aşezarea este compusă în proporţie de 70% din maghiari. Vasvári a simulat în continuare că va da foc numai caselor româneşti, dar acelaşi comandant a protestat spunând că nici acest lucru nu este posibil întrucât gospodăriile românilor sunt răsfirate printre cele ale ungurilor. Atunci Vasvári Zoltán a cerut să i se dea oameni din garda locală care să arate soldaţilor lui caselor româneşti, pentru a-i împuşca pe vlahi. De data această ordinul i-a fost acceptat.
S-au format 6 echipe de soldaţi în frunte cu câte un om din garda locală, drept călăuză. Astfel alcătuite au pornit fiecare pe străzile comunei:
* Echipa I a acţionat pe drumul ce duce spre localitatea Suplacu de Barcău. Toţi românii din această zonă care au fost găsiţi acasă au fost împuşcaţi. Şi-au găsit moartea 62 de oameni.
* Echipa a II-a a acţionat în zona bisericii şi a cimitirului din Ip. După indicaţiile date soldaţilor de către calăuza Csepei Sigismund au fost împuşcaţi 21 de locuitori.
* Echipa a III-a a mers pe drumul ce duce spre comuna Camăr. Au fost omorâţi 13 români.
* Echipa a IV-a a acţionat pe drumul către satul Zăuan, unde au fost împuşcaţi 9 locuitori.
* Echipa a V-a a mers în zona de pe malul pârâul Barcău, fiind omorâţi 36 de români.
* Echipa a VI-a trebuia să acţioneze în aceeaşi zonă cu echipa a V-a, însă locuitorul Osz Andrei, ce era folosit drept călăuză, dându-şi seama de gravitatea faptelor lor a declarat că el nu cunoaşte casele românilor, deoarece venise de puţin timp în comună. Astfel, ultimele două echipe au fost nevoite să meargă împreună.
În tot acest timp, populaţia română a fost supusă unor torturi, printre care smulgerea unghiilor, ruperea oaselor cu bâte şi paturi de armă. Mai mulţi copii au fost sfârtecaţi cu baionetele. Tortura a fost urmată de uciderea oamenilor, jefuirea cadavrelor, a caselor şi a bisericii.
A doua zi dimineaţa, din ordinul locotenentului Vasvári, mai mulţi localnici au fost puşi să sape o groapă în cimitiriul satului, iar alţi săteni au fost scoşi cu căruţele şi au mers din casă în casă pentru a ridica şi transporta cadavrele la groapa comună.
Mărturia unui supravieţuitorLa 68 de ani de la Dictatul de la Viena şi masacrul din Ip, singurul supravieţuitor rămas încă în viaţă, Gavril Butcovan a acordat un interviu ziarului Gardianul, povestind drama familiei sale din noaptea de 13/14 septembrie 1940. Acesta mărturisea în articolul apărut în data de 2 septembrie 2008:
„În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noştri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric şi m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toţi 10 suflete, printre care 8 copii. Locuinţa era compusă din două încăperi. Eu, părinţii şi alţi 5 fraţi dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalţi doi frăţiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan şi i-am spus că sunt împuşcaţi românii. Tata nu putea vorbi de emoţie, pentru că bănuia ce ne aşteaptă, focurile de armă înteţindu-se cu fiecare minut ce trecea. S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliţă, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitaţi. Pentru o clipă mi-am aruncat şi eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyşti şi consăteni maghiari, deveniţi părtaşi la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă uşa, ca să nu bată soldaţii în poartă aşa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă uşa, soldaţii erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyşti s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am ştiut că l-au împuşcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldaţi, îndreptând puştile spre noi. Ne-au spus răstit în ungureşte, să ieşim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetiţa, la care i-au răspuns ca o crească ei. Când am ieşit l-am văzut pe tata, care zăcea cu faţa în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyşti au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbuşit lângă corpul neînsufleţit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viaţă, simţind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe fraţii mei. În faţa casei, la câţiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împuşcată în piept cu cartuşe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împuşcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga <>, a fost secerată de gloanţele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împuşcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rânind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruţă. Cred şi astăzi că şansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata şi am stat culcat cu faţă la pământ, în timp ce călăii erau preocupaţi cu uciderea celorlalţi membri ai familiei. Pe lângă mine şi mama au mai scăpat cei doi fraţi ai mei, Ioan, de 12 ani, şi Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane şi au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.”
Gavril Butcovan aminteşte şi de celelalte crime comise în noaptea masacrului:
„Doresc să vă mai spun că cruzimea cu care a fost comis acest genocid întrece orice închipuire. Bătăile şi schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost bătuţi până ce şi-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiş i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte şi soţia acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moaşă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală. Aceştia, sub ameninţarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunşi în curtea casei l-au împuşcat. Soţiei i-au scos copilul din burtă cu baionetă. O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani şi Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau încă moarte au fost aruncate în groapa comună şi îngropate de vii. în acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împuşcat.”
Supravieţuitorul îşi încheie povestea facând o remarcă cu privire la implicarea localnicilor maghiari la această atrocitate:
„Trebuie să vă mărturisesc adevărul până la capăt. Nu toţi consătenii mei au pactizat cu criminalii horthyşti. Au fost şi maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-şi prin acest gest viaţa în pericol. Astfel au fost salvaţi din mâna ucigaşă a horthyştilor cel puţin 3 familii de români. Cu siguranţă, dacă acţiunea criminală ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai mulţi care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, şi în mod sigur numărul celor ucişi era mult mai mic.”
După 1990, în comuna Ip a fost ridicat un monument în memoria victimelor pogromului horthyst, iar Armata Română a realizat un film pentru Televiziunea Română. În anul 1995, Ip a fost declarat comună martir. În fiecare an, sătenii îi comemorează pe cei ucişi în masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.
Sursa:http://www.napocanews.ro/2009/09/14-septembrie-1940-masascrul-de-la-ip-157-de-romani-ucisi-cu-bestialitate.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu