Ostaşul independenţei în greva foamei...

A luptat pentru independenţa R. Moldova, dar cere azil politic în SUA
Are viză de reşedinţă într-un lan de porumb din Căuşeni şi de mai bine de o lună locuieşte într-un cort pe care l-a amplasat vis-à-vis de Ambasada SUA din Chişinău. Solicită azil politic în America, pentru că aceasta este o tară bogată, care are grijă de oameni. Toţi îi spun că nu-i va fi îndeplinită dorinţa, dar omul nu are de gând să plece de aici, unde se simte foarte bine, de altfel. Motivul este unul simplu: nu are unde pleca. Acum, acest cort şi iarba verde de sub el îi sunt singura casă.

Tudor Pânzari se află în greva foamei de 46 de zile. Nu-l sperie această cifră, pentru că, spune el, cu pensia sa de 275 de lei, deşi nedeclarat, este în greva foamei de ani buni. A decis să iasă în stradă şi să-si declare protestul, fiind disperat de situaţia în care se află: bolnav, fără casă, traumatizat de indiferenţa tuturor şi de amintirea războiului în care a luptat pentru nişte idealuri, care sunt la fel de departe ca şi acum 20 de ani.

«Toţi se gândesc la drepturile statului şi nimeni la ale omului»
Când a început războiul din 1992, Tudor, un tânăr crescut şi educat la casa de copii de la Tiraspol, a venit pe câmpul de luptă cu bicicleta. Era voluntar. Luase această decizie sincera, ca pe un lucru firesc. În timp ce-şi salva un camarad, a explodat lângă el un obuz. Atunci, nu i-a dat mare atenţie, era tânăr, avea doar 29 de ani, şi era plin de puteri. Zece ani mai târziu, când jumătate de corp i-a fost paralizat, medicii au constatat că necesită intervenţie pe creier. Toate din cauza acelei contuzii ignorate.

Cât a stat la spital, casa în care locuia şi pe care o primise de la locul de muncă, a fost demolată. Dintr-o dată, s-a pomenit pe drumuri. Marea sa luptă abia atunci a început. În loc să stea calm şi să se recupereze după intervenţia pe care a suportat-o, a fost nevoit să alerge pe drumuri şi să bată pe la uşi. Deşi tuturor celor care au locuit în acel bloc le-au fost repartizate noi locuinţe, Tudor Pânzari nici până azi nu a reuşit să obţină casă de la autorităţile din Căuşeni. Îl trimit de la unul la altul şi nimeni nu vrea să se implice. Viza sa de reşedinţă e încă la vechea adresă, unde acum e un teren agricol. „Toţi se gândesc la drepturile statului şi nimeni la ale omului simplu» — spune cu durere fostul combatant despre o stare de lucruri pe care a simţit-o pe propria-i piele.

«M-au fugărit toţi ca pe un câine»

Acesta nu-i singurul necaz al luptătorului. Abia după şase ani de la intervenţie, cu mare greu, a reuşit să obţină grad de invaliditate. «Ani de alergătură şi de durere. M-au fugărit toţi ca pe un câine», îşi aminteşte Tudor cu lacrimi în ochi. Legitimaţia de invalid de război, care i-ar asigura o pensie ceva mai mare, nu a mai reuşit s-o obţină, cu toate că are decizia instanţei de judecată în favoarea sa. Nimeni nu vrea s-o execute. De la emoţii, griji şi gândul că în fiecare zi trebuie să se gândească unde să înnopteze, suferă şi de epilepsie posttraumatică.

De când i-a fost demolată casa, a tot trăit cu chirie pe la cine se arăta dispus să-l adăpostească. Ba la un combatant, ba la un cunoscut. Anul trecut, când au comemorat începerea luptelor de pe Nistru, trăia într-o casă fără acoperiş, cu crăpături în pereţi cât să încapă un om printre ele. «Îmi era tare ruşine», îşi aminteşte Tudor.

Atunci, o televiziune filmase condiţiile în care trăieşte un erou. Aşa a aflat poliţia din Căuşeni despre el. Imediat a şi fost rugat să părăsească clădirea, pentru că nu era sigură. L-a găzduit un cunoscut, până în februarie curent. Perioada a expirat, dar el n-are unde merge şi nici soluţionarea problemei lui n-a avansat. În aceste condiţii, Pânzari a decis să vină în capitală şi să declare greva foamei.

5 zile de greva foamei şi 5 de spitalizare
Primăria i-a acordat lui Tudor autorizaţie pentru a protesta în faţa ambasadei americane. Aceasta este valabilă până la revendicarea solicitărilor. El spune că va sta aici cât va trebui, pentru că oricum nu are unde se duce.

Primele cinci zile de greva foamei, Tudor şi soţia sa le-au petrecut pe scările unei clădiri din fata ambasadei. Acolo mâncau, acolo dormeau, tot acolo se fereau de ploaie şi de arşiţă. Au fost cinci zile de încercare, după care au urmat altele cinci de spitalizare.

Pe 16 iulie, seara, a început să tremure. Acesta-i un indiciu că în curând va cădea şi îşi va pierde cunoştinţa. Soţia sa a chemat ambulanţa. Medicii i-au acordat primul ajutor şi au vrut să-l ia la urgenţă. A refuzat. Dimineaţă a avut o nouă criză şi a decis să fie internat.

Mai înainte, Tudor îşi aminteşte că avea accese de vreo două ori pe lună. Acum, acestea sunt mult mai dese, în special dacă nu-şi administrează medicamentele necesare. Din pensia sa de 275 de lei, 180 îi dă pe pastile, care îi ajung doar 20 de zile. Restul — 10 zile din fiecare lună — Tudor se roagă să nu aibă nevoie de ele.

Cortul închiriat este noua lui casă
Când a fost externat din spital, a avut o mare surpriză. Soţia îi găsise un cort. L-a luat cu împrumut de la un cunoscut. Vreo două zile a dormit pe pământ, după care a găsit nişte lemne pe un şantier de construcţie din apropiere şi a improvizat un fel de podea. Soţia i-a adus un iorgan, cum îi zice el, şi nişte albituri. «Este foarte comod», arată protestatarul cu bucurie, în timp ce dă la o parte uşa cortului.

Dinspre drum, în adăpostul improvizat, sunt lipite două coli mari de hârtie, pe care scrie motivele din care solicită azil politic în America. De la soare şi ploaie, literele s-au decolorat. Duminică, din puţinii bani pe care îi are, şi-a cumpărat o cariocă şi le-a «împrospătat». Lângă uşă, sub scânduri, stau o pereche de pantofi negri. Tudor este încălţat cu nişte şlapi de gumă. Înăuntru, albiturile curate sunt atent întinse. Într-un colţ al cortului sunt câteva haine aşezate păturele, iar în altul stă ascunsă sacoşa cu cele 15 kilograme de documente, care demonstrează indiferenţa autorităţilor şi nedreptatea comisă faţă de acest om.

Acum este singur, soţia sa a plecat la Căuşeni. Continuă să stea cu de-a sila la vechea gazdă. Îşi caută de lucru, iar între timp, culege coarne din pădure şi le vinde. Astfel, adună nişte bani pentru medicamentele şi ţigările lui Tudor.

«Toţi te ajută, dacă îi rogi, mai puţin statul»

La început, oamenii care muncesc în acea regiune credeau că cei doi sunt vagabonzi. Faptul că erau îngrijiţi şi stăteau încontinuu acolo i-a făcut curioşi. Acum, toţi se salută cu Tudor, schimbă câteva vorbe şi îl ajută fiecare cu ce poate. Secretara din oficiul de alături îi dădea apă fiartă ca să-şi mai facă câte o cafea, acum, cei de la oficiul stării civile, care se află la câţiva paşi de cortul său, i-au scos afară un cablu de tensiune, iar paznicul de acolo i-a lăsat plonjorul, ca să-şi poată oricând face un ceai sau o cafea. Femeia de serviciu de la alt oficiu din apropiere îi împrumută căldarea, în care el încălzeşte apă la soare. Cu aceasta, se spală seara pe teritoriul unei construcţii de peste drum, unde-i permite paznicul. Tot acolo merge şi la toaletă. «Toţi te ajută, dacă îi rogi, mai puţin statul», pentru suveranitatea şi independenţa căruia a luptat, spune Tudor.

Duminică, «cu toată sărbătoarea», cum se exprimă Pânzari, şi-a spălat hainele. Pe şantier. Cămaşa a uscat-o pe cort, iar pantalonii pe un gard din apropiere. «Dacă n-am casă, nu înseamnă că trebuie să pută de la mine şi să stau ca un porc. Mai spre seară am să mă bărbieresc», explică omul, care în fiecare zi aşteaptă să vină cineva la el. Adesea, rămâne doar cu aşteptarea.

«Cei de la ambasadă au fost în primele zile la mine şi atât. Tot timpul mă salută. Mihai Ghimpu a trecut pe aici când mergea la înmormântarea fratelui său. Am tot aşteptat, nici n-am crezut că nu va face ceva», spune, decepţionat, luptătorul.

«În fiecare zi te ucid câte oleacă»
Pentru Tudor, ziua începe pe la patru dimineaţa, cu multe gânduri. Se încheie cu şi mai multe, după miezul nopţii. Doarme puţin, din cauza durerilor fizice, dar şi a celor sufleteşti.

Nu ştie ce să mai facă, dar nu va pleca de aici. Pur şi simplu, nu are alte opţiuni decât cea de a aştepta. Durerea pe care o poartă în suflet pentru nedreptatea care i s-a făcut este acutizată şi de faptul că este singur. Cum a crescut în internat şi nu avea nimic, aşa trăieşte şi acum. Cazul lui este unic, are convingerea Tudor. «Să fii singur pe lume, să nu ai casă, să fii bolnav şi să ai o pensie de nimic, să fii invalid de război, dar să nu-ţi fie recunoscute drepturile şi să ai atâtea scrisori, demersuri scrise, nu ştiu dacă mai este cineva», abia articulează Tudor cuvintele, în timp ce încearcă să-şi stăpânească lacrimile.

«De multe ori regret că n-am rămas pe câmpul de luptă, ucis, că aici în fiecare zi te ucid câte oleacă, dar cred că aşa a vrut Dumnezeu», concluzionează eroul.




Tatiana Eţco
Ziarul de Gardă