sâmbătă, 7 noiembrie 2009

Marturii ale Contemporanilor-Ion Luca Caragiale despre Eminescu





1852 La 30 ianuarie s-a nascut la Haimanale-Prahova I.L.Caragiale, fiul lui Luca (secretar al Manastirii Margineni) si al Ecaterinei Caragiali. Astazi satul poarta numele marelui dramaturg.
1859-60 Primul an de scoala, la Ploiesti. Deprinde scrisul si cititul de la parintele Marinache si dascalul Haralambie, de la Biserica Sf. Gheorghe. Tatal devine avocat la Ploiesti.
1860-61 Baiatul urmeaza cursurile clasei a II-a la Scoala Domneasca nr. 1 Ploiesti.
1862-64 La aceeasi scoala, îl are ca învatator pe Bazil Dragosescu, despre care pastreaza amintiri frumoase, între care si vizita emotionanta a lui Cuza Voda. Obtine certificatul de absolvire a cursului primar.
1864-67 Frecventeaza Gimnaziul "Sf. Petru si Pavel" Ploiesti.
1868-68 Biografii afirma ca ar fi urmat clasa a V-a liceala la Bucuresti, unde se mutase familia.
1868-70 Urmeaza cursul de mimica si declamatie, tinut la Conservatorul din Bucuresti de Costache Caragiali, unul din unchii sai, autor dramatic si actor.
1870 La 18 ani, este copist la Tribunalul Prahova, dupa dorinta batrânului sau tata, care decedeaza bolnav de idropizie. Dupa înmormântarea tatalui, Ion Luca paraseste aceasta functie si este destituit. Ramâne singurul sustinator al mamei sale Ecaterina si al surorii sale Lenci (cu 3 ani mai tânara).
1871-72 Sufler si copist la Teatrul National din Bucuresti.
1873-75 Începe cariera de gazetar în revista Ghimpele.
1875-76 "Girant responsabil" la ziarul Alegatorul liber.
1876-77 Redactor al Claponului. Cu F. Dam‚ editeaza ziarul Natiunea româna.
1878 Colaboreaza la Timpul, avându-i colegi pe Eminescu si Slavici. Traduce din franceza tragedia în versuri Roma învinsa de Al. Parodi, reprezentata la 21 mai pe scena Teatrului National Bucuresti. Tot în mai, participa pentru prima oara la o întrunire a Societatii Junimea. În toamna T. Maiorescu îl ia la Iasi, pentru a citi piesa O noapte furtunoasa.
1879 La 18 ianuarie - premiera comediei O noapte furtunoasa la Nationalul bucurestean. Face o calatorie la Viena.
1881-83 Este revizor scolar pentru judetele Neamt-Suceava si apoi Arges-Vâlcea.
1884 La 13 noiembrie, premiera capodoperei sale dramatice O scrisoare pierduta. Functionar al Regiei Monopolurilor.
1885 Premiera comediei D-ale carnavalului. Este profesor suplinitor la Liceul "Sf. Gheorghe" din Bucuresti. În Convorbiri literare apare studiul Comediile d-lui Caragiale semnat de Titu Maiorescu. Se naste Mateiu, fiu natural al Mariei Constantinescu, recunoscut de I. L. Caragiale.
1886 "Omul fara noroc" intra în zodia îmbogatirii. Moare în Capitala vara primara a mamei sale, Ecaterina Momolo, batrâna cu avere. Urmeaza un lung proces pentru mostenire, între urmasi.
1887 Tipareste la Sibiu cartea Roma învinsa, tradusa de Caragiale.
1888-89 Director general al teatrelor. Staruintele sale nu sunt apreciate de oficialitati si demisioneaza. Moare mama sa Ecaterina Caragiali (73 ani), din familie ramânând numai el si sora-sa Lenci. La editura Socec, îi apare volumul Teatru. Se casatoreste cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly. Calatorie în Italia.
1890 Premiera dramei Napasta la Nationalul bucurestean.
1891 Apar volumele Teatru si Napasta, învinuite de imoralitate si respinse de la Premiul Academiei.
1892 Întrând în conflict cu junimistii, tine conferinta Gâste si gãsti literare, la Ateneu. Apare volumul Pacat..., O faclie de Paste, Om cu noroc (3 novele).
1893 Scoate prima serie a Moftului român, cu A. Bacalbasa. Se naste al doilea fiu, Luca Ion, viitorul poet. Deschide prima sa berarie, scandalizându-i din nou pe adversari.
1896 Publica volumul Schite usoare. Scoate pentru scurt timp Epoca literara, cu St. O. Iosif (secretar de redactie). Solicita directia Teatrului National din Iasi, dar este refuzat de primarul N. Gane.
1897 Apar volumele sale: Schite si Notite si Fragmente literare.
1899 Este numit registrator la Regia Monopolurilor Statului.
1901 Caragiale este sarbatorit la Ateneul Român cu prilejul împlinirii a 25 de ani de activitate literara. B. Delavrancea si Tache Ionescu îl elogiaza, primind o pana de aur. Apare volumul Momente. La 1 aprilie, îsi pierde slujba de la Regia Monopolurilor si scoate a doua serie din Moftul Român. Este epoca procesului de calomnie intentat lui. Const. Al. Ionescu-Caion, un psihopat care publicase în Revista literara doua articole în care Caragiale era învinuit ca a plagiat piesa Napasta dupa un fictiv autor ungur, Istvan Kemeny.
1902 Prietenul sau Barbu Delavrancea pledeaza stralucit la Procesul Caion pentru Caragiale si gazetarul mincinos este condamnat în lipsa. Pâna la urma Caion a fost achitat. Alta lovitura împotriva lui Caragiale: volumul Momente este respins de comisia de premii a Academiei.
1904 Atacat mereu de adversari, respins de la premiul Academiei, Caragiale nu-si mai gaseste locul la Bucuresti. De aceea, împreuna cu familia face o calatorie în Italia, Franta, Germania. Acum îi revine partea din averea mostenita.
1905 Se stabileste cu cei dragi la Berlin, într-un exil de buna voie. Face proiectul noii comedii Titirica, Sotirescu & Co, dar n-o va termina niciodata. Teatrul îi adusese, personal, numai necazuri.
1907 Pastreaza legaturile cu prietenii din tara, fiindu-i dor de plaiurile natale. Publica pamfletul 1907, din primavara pâna-n toamna. Reface bunele relatii cu Titu Maiorescu, pe care îl învinuise de falsificarea textelor lui Eminescu.
1908 Publica în trei volume, la Editura "Minerva", Opere complete. Desi în ultimii ani de viata s-a stabilit la Berlin, face câteva calatorii în vatra româneasca, inclusiv la Bucuresti.
1909 Apar Kir Ianulea în Viata româneasca.
1910 Publica volumul Schita noua, care cuprinde schite si povestiri scrise în ultimii ani de munca literara.
1912 Împlineste 60 de ani de viata si e tot la Berlin, departe de tara. Presedintele Societatii Scriitorilor Români, Emil Gârleanu, îi propune sarbatorirea la Bucuresti. Dar Caragiale are motive sa refuze aceasta sarbatorire, expediind delicatului sau prieten o telegrama, în stil caragialesc.
La 9 iunie, I. L. Caragiale moare subit la Berlin si, mai apoi, corpul este adus la Bucuresti. Astazi îsi are mormântul la Cimitirul Bellu, nu departe de Eminescu.




I. L. C A R A G I A L E

(Două note, 1892)



…………………………………………………………………………………………

Biblioteci întregi s'au scris despre «Hamlet», şi roatele tipografilor noştri de mii şi sute de ori se învârtesc pe zi şi or să se mai învărtească în pofida lui Eminescu. Liber încăodată oricine să-şi alăture pe o bucată de hârtie numele-i de o zi cu un nume pe veci trainic, cum se aprinde un chibrit în faţa soarelui; liber e oricine să spună despre o operă de artă şi ce ştie şi ce nu, şi dacă o pricepe şi dacă nu, numească-se el Taine, sau fie ilustrul ciubotar al lui Apelles. Pe vârful unui obelisc bătrân se abate câteodată şi un vultur, dar mai ales se strâng totdeauna roiuri de musculiţe să bâzâie pe creasta monumentului înfierbântată de arşiţă. Apele norilor, vânturile vremilor spală şi svântă piatra nobilă de urmele acelor: efemere, şi ea rămâne tot curată ca mai nainte şi pentru mai nainte. De clintit nu o poate clinti decât trăznetul cerului, ura fanatică a sectarilor exaltaţi, ori securea Vandalului imbecil şi rău, sau ignoranţa barbară, care doboară şi sfarmă frumuseţea ceea ca să-şi facă un prag inform la o sărmană colibă.. . Dar astea toate sunt elemente oarbe ale naturii, mişcate de sus fără con-ştiinţă, de jos de o conştiinţă din cale afară obtusă ori smintită... Insă a ciunti cu conştiinţa limpede şi cu sânge rece o operă de artă?... Şi de asta e vorba aici.

Care artist, care amator, care om de bun simţ şi de treabă ar îndrăzni să ia un penel şi să îndrepteze o trăsătură măcar a unui Rafael, să prefacă numai o măsură a lui Beethoven, ori să potrivească coapsa lui Apolon sau şoldul unei Venere, după personala lui judecată şi după pornirea gustului său actual? Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu o lasă este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfânt, fie că 'n ea se întrupează ceva pipăit, şi pentru o viaţă mai durabilă decât chiar a neamului său întreg, gândiri şi simţiri de veacuri ale acestuia, şi de aceea, fără teamă de exagerare, s'a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai a unui neam.

Şi aşa dar a pune mâna fără sfială pe o asemenea lucrare cu calităţi eterne şi a cuteza s'o potriveşti sau s'o mai ciopleşti, după trecătorul tău gust şi cu competenţa ta discutabilă, discutabilă pentrucă e negativă faţă cu realitatea evidentă şi palpabilă a monumentului ce-l judeci — discutabilă fie ea cât de autorizată în părerea-ţi proprie şi a câtorva clienţi — va să zică a mutila lucrarea de artă pentru restul fără capăt cunoscut al lumii şi vremii, este a te face vinovat de o faptă reprobabilă, este, cu un cuvânt, o profanare... Iar de profanare nu e capabil decât un om fără inimă şi cu spiritul îngust, un om care niciodată nu se poate uita pe sine, care nu poate avea nicio ridicare de suflet pe deasupra egoismului strâmt, nicio emoţie... cum să zic ? impersonală, — ca să întrebuinţez şi eu nişte platitudini platonice scoase de curând iar la modă, — niciun fel de respect chiar când se află în faţa lucrurilor sfinte... fiindcă n'are, fiindcă nu poate avea nimica sfânt pe lume.1)

…………………………………………………………………………………………

Eminescu 2000
Proiect realizat in colaborare cu Centrul National de Studii "Mihai Eminescu" sub egida Ministerului Culturii.

4 comentarii:

andibob spunea...

Cred ca astea sunt cele mai frumoase fotografii din literatura romana :)

Lisandru Cristian spunea...

Fotografii la care ne uităm aproape cu evlavie... E nevoie să ne reamintim tot timpul de Caragiale şi de Eminescu...

Goran spunea...

Andibob-Intr-adevar sunt...Multumesc pentru vizita!O zi buna iti doresc

Goran spunea...

Lisandru Cristian-Este nevoie sa ii si citim, nu numai sa ne reamintim.Sa ne reamintim citindu-i!Doamne ajuta!De asemenea multumesc pentru vizita