Am sa ilustrez mai jos o poezie a unui ''teoretician important al postmodernismului romanesc'', pe nume Mircea Cartarescu, apreciat la extrem de Uniunea Scriitorilor, fiind unul din principalii castigatori ai acestui premiu.
Dă lăbuţa (vei da şi boticul)
Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamnă arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.
trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetişor...
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.
mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.
Cri, dragă eu.
trec autoturisme absente
pe şosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorţişoară şi vin.
în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.
ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită
asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.
dă lăbuţa (vei da şi boticul)
toamna îşi agaţă baticul
în pomii turcoaz.
noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz.
Puteti trage singuri concluziile.Nu este vorba despre poet in sine, el doar isi face meseria, face ce stie mai bine.Este vorba de meritul care il are pentru niste ''nimicuri'' care sunt apreciate chiar si peste hotare.Ceea ce ma deranjeaza cel mai mult este scarba pe care o are fata de tara.
Intr-un editorial de-al sau din ''Jurnalul National'' neaga transant si fara nici un fel de dubiu ''specificul national.Cum poate un poet de ''elita'' sa afirme ca ''daca mai exista totusi ceva specific romanesc este zloata din noi, mitocania agresiva'', iar noi il ascultam ba mai mult il si respectam, el denigrandu-ne specificul national.El mai afirma ca ''Romania, tara care s-a pripasit acest popor de mitocani nu-i decat o lume de vulgaritate, de prost gust si violenta''.
''De unde va permiteti domnule Cartarescu, marele nostru poet postmodernist?Aaaa......stiu de unde va permiteti.....din mitocania agresiva care o aveti, ca doar sunteti roman ce naiba!''
3 comentarii:
.."Trăim într-un televizor color"..
Să fie oare o plasmă?:>
La altceva nu te poţi gândi după ce citeşti o asemenea..... asemenea versuri.:)
Nu contest deloc valoarea lui Cartarescu. Chiar are ceva in cap nenea asta. Am ramas uimit de declaratiile lui. Nu stiam de ele. Daca e asa, incep sa imi pun semne de intrebare in privinta lui. Oricum, te sfatuiesc sa citesti cat mai mult Cartarescu. O sa descoperi ca e, intr-adevar, o microenciclopedie pe doua picioare. Asa cred eu. :)
Imi pare rau Raul, dar cand spui ca stecherul face sex cu o motocicleta nu vad pic de cultura.Cred ca si surioara mea de 8 ani scrie versuri mai frumoase!
Trimiteți un comentariu