În Basarabia-i priveghi şi cânt de jale

Privind la graniţele sfâşiate,
La Prutul care apã nu-i, ci-i sânge,
Întreaga Românie-n chin se zbate,
Trecutu-nveninate lacrimi plânge…
V-aţi rupt voi, fraţilor, de orişice speranţã
Când dupã nouãzeci puteam sã ne unim,
Şi somn otrãvitor cu iz de ignoranţã
În sufletele voastre ţinut-a loc de imn.
Acum, deja-i târziu pentru cãinţã,
Vrãjmaşii nici atât nu ne permit,
Şi-un strâmb hotar, altar de suferinþã
Pe veci se aflã-n toţi pecetluit!
Cum poate încã-acest Pãmânt
Departe fiind de Patria strãbunã,
Sã nu se nãruie ca un strãvechi mormânt
La urmãtorul rãsãrit de lunã?
Cum de existã încã-o zi de mâine
Când tot ce-a fost e-atât de viu, şi-apoi
Cum schilodit-au România ca pe-un câine
Când toţi am stat, privind, fãrã de noi?
O, Doamne, ultima dreptate,
Şi noi suntem ai tãi, nu ne uita!
Schimbã Tu cruntul viitor şi, poate,
Sã surpi acest hotar cu mila Ta!
Iar peste voi, blestem prea greu sã cadã,
Netrebnici fii ai ţãrii, de-o veţi lãsa acum
Unirea cea din veacuri doritã sã n-o vadã

Sã nu pãleascã iar pe gloriosu-i drum!

Dar ce folos au astãzi aceste versuri seci
De nimeni nu citeşte şi nimeni nu le-ascultã?
Alţii s-au pus sã scrie dictatele din veci,
Al nostru chin de moarte şi suferinţã multã…
În Basarabia-i priveghi şi cânt de jale,
Naţiunea e un cimitir ce plânge-va,
Dar lacrimi nu-s şi când respiri te doare…
Cum puteţi suporta aşa ceva?

Vlad Pârãu