Un ţaran imperial

Constantin Noica mi-a povestit ca in inchisoare, la un interogatoriu care se prelungea peste masura, anchetatorul a sfirsit prin a proclama rastit, cu titlu de avertisment: "Asculta, eu l-am anchetat si pe Tutea!" Era pentru el o dovada de extrema competenta, o incununare profesionala de tipul doctoratului, o proba suprema. Calaul se legitima prin anvergura victimei.

In anii care au urmat, anvergura victimei a continuat sa stimuleze vigilenta calaului. Petre Tutea continua sa fie supravegheat, anchetat si perchezitionat periodic, desi recuperase statutul de "om liber". Ce putea sa-l faca atit de periculos? Cum reusea batrinul acesta sa nelinisteasca in asemenea masura structurile - atit de stabile totusi - ale Puterii? Se temeau de inteligenta lui? De umorul lui? De popularitatea lui? Probabil. Dar mai trebuie sa fi fost ceva. Cu un instinct care nu le lipsea, anchetatorii simteau ca Petre Tutea este dusmanul absolut, dusmanul in ipostaza chintesentiala: el intruchipa intr-un dozaj unic credinta in Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al formularii, pe scurt, tot ce era mai greu de clintit din sufletul national. De o parte Puterea, nelegitima, schimonosita si schimonositoare, de cealalta, un gentilom valah, un Chesterton cimpulungean, un taran imperial, fara frica si fara fineturi psihanalitice.

Nu se poate spune ca Petre Tutea a dus cu Puterea un razboi din care a iesit invingator. Caci el a inceput prin a fi invingator si a dus razboiul cu gratia suverana a celui ce nu poate pierde.

Cum sa piarda o victima, pe care calaul insusi o admira?

(ianuarie 1990)

Ca unul care l-am cunoscut si l-am admirat pe Petre Tutea simt, de mai multa vreme, nevoia sa-l apar de o posteritate tot mai inadecvata, isterica, grav deformatoare. Petre Tutea era cu mult peste portretul idolatru pe care i-l confectioneaza unii: era un om viu, liber, asadar, de orice schematism militant, era un om delicat (sub aparenta unei radicalitati rurale), era un om plin de umor, atent la nuante si, in adinc, nemultumit de sine si de destinul sau: histrionismul sau era, intre altele, nevoie de confirmare publica, de "ecou" justificator. Stia foarte bine ca scrisul nu e vocatia lui: "vocatia mea e de legiuitor" - spunea adesea. "Scriu din cauza comunistilor, care nu m-au lasat sa-mi implinesc vocatia reala." Viata atit de nenorocoasa a acestui om minunant a culminat cu doua ghinioane lamentabile, pline de consecinte nefaste: i-a fost harazit sa ajunga un personaj "mediatic" in faza crepusculara a evolutiei sale, pe un fond de uzura fizica si psihica greu de compensat fie si printr-o exceptionala inzestrare nativa. Si - ceea ce e inca si mai grav - a fost preluat, monumentalizat si popularizat de semidoct. Ca si Nae Ionescu si Cioran, Tutea trata ideile ca pe niste vietati: le infrunta curajos sau le invoca tandru, curtenitor, dupa un protocol care combina ironia cu gratia. Pina si angajarea lui crestina, pe care o traia in afara oricarei negocieri, evita solemnitatea geometrica, tonul previzibil al predicii. Era limpede ca spiritul insemna pentru el mai mult decit spiritualitatea: mai exact, ca il plictisea conventia - fara de duh - a stilului "duhovnicesc". "Am un mare pacat - mi-a spus pe un pat de spital, ultima oara cind l-am intilnit - imi place inteligenta. Cind vad un om inteligent, ma simt de parca as face o baie...!"

Nimic mai grosolan, mai imoral, mai lipsit de pietate decit sa reduci splendoarea unei asemenea minti la o frazeologie monotona, de propagandist. Nimic mai ucigator decit sa-i inalti o statuie injumatatita. Sa consemnezi declaratiile lui despre "romanul absolut" si sa treci sub tacere uriasele lui dezamagiri: "inseamna ca am stat treisprezece ani in temnita pentru un popor de cretini" sau "nu ma consoleaza de faptul ca sint roman decit Eminescu, Blaga, Nae si racoarea citorva biserici", sau, explicit pina la apostazie, "Balcanii sint curul Europei". Il adora pe Eminescu, desigur ("suma lirica de voievozi"), dar exista o caseta video pe care il auzim si il vedem spunind: "Nu Eminescu a facut Romania, ci Bratienii." Cit despre credinta lui Tutea in Dumnezeu, ea avea maretia unei lupte de fiecare clipa, intetita dramatic in preajma mortii. Ar fi multe de spus despre asta, dupa cum ar fi multe de spus si despre spectaculoasele enormitati ale lui Tutea: de la bunele cuvinte scrise, cindva, (daca nu ma insala memoria) despre Aurel Baranga, pina la elogierea lui Ceausescu ca "patriot". Petre Tutea avea o personalitate prea puternica pentru a ceda consecventelor de duzina: putea fi nedrept, excesiv (uneori doar de dragul efectului) sau, dimpotriva, neasteptat de acomodant. Cine il iubeste cu adevarat nu are trebuinta de un chip idealizat, nu-si explica iubirea printr-un obelisc de superlative. Ca orice om intreg si exemplar, Petre Tutea nu e "cel mai", e unic. A-l inchide intr-o ideologie si a-l ineca intr-un cult e a transforma o icoana intr-un idol.

Andrei PLESU

(iulie l993)


http://www.tutea.ro/foto.htm