Gânduri (III)

Îmi tremură mâna și zâmbetul se zbate să răsară. Aveai chipul cu răni de plâns si trebuia să mă ai aproape. Te simțeam alături, ca odinioară, dar nu aveai curaj. Poate l-ai pierdut de când, precum niște copii, ne jucăm de-a iubirea. Dar era frumos. Acum, când amândoi, istoviți de remușcări si aprigi amintiri, dorim să purcedem în armonia divină, ceva ne oprește. O fi trecutul? O fi prezentul? Sau frica de viitor?
Cuvintele sunt prea puține pentru ceea ce-am trăit și simțit. Vorbele sunt de prisos, iar ei, dinafară, au un râs demonic. Nimic nu e de condamnat. Noi am iscat. Atâtea întrebări și prea puține răspunsuri. Atâtea visuri nefinalizate. Atâtea lacrimi!

Nichita Stănescu - Cântec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.
Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.
Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.
Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

decembrie 1956- „martie 2010”

92 de ani de la Unirea Basarabiei cu România. Basarabia, copilul orfan al României

Basarabia...un nume simplu si banal pentru ponegritori. O pantagruelitate pentru românii cei români. Nu am cunoscut-o, dar o simt. Nu am văzut-o, dar o cunosc. Nu ne-am reunit, dar suntem uniți. Suntem uniți spiritual impotriva bestiilor denigratoare care, din tiranie si posesivitate agresivă, persistă in minciună, ură si falsitate.

Mama te vrea, Mama te-așteaptă de-aproape un secol, să-ți hrănească gura si să-ți coasă rănile adânci de trivialitatea timpului care, superior, nu se-ncumetă să te inapoieze. Acum este avar, hrănit de defăimători si slugi intolerante. Mai târziu iși va cere iertare. Cele trei culori îl vor obliga, Basarabie frumoasă!

Istoria a fost dură cu amândoi, aprigă si necruțătoare. Ne-a schingiuit sufletește si incă stăm drepți. Când vom deveni imuni la contestări, Prutul ne va strânge-n brațe si va plânge fericit, chemând natura la o nuntă-n ca-n povești. Sărbătoare infinită și imagini nemaiîntalnite. Dragoste ireversibilia, poezii de-a lui Eminescu și Vieru vor fi puse pe muzică de orchestra monumentală a lui Nicolae Botgros, iar națiunea iși va scoate straiele de sărbătoare, uitate in șifonierul dorinței de reîntregire. Sunt visuri care, acum imposibile, vor deveni cu putință in deceniile ce vor veni. Cum zicea si Radu Gyr: „Adevaratele înfrângeri sunt renunțările la vis”.

Suntem prietenii cei mai buni de pe acest pământ „instrăinat”. Bucovina, sora ta, ne este martoră. Și ea, a suferit, frumoasa mea comoară, a fost călcată-n picioare de agresori nestăpâniți, necontrolați, cu inverșunata dorință de cotropire. In veci vom fi, nedespărțiți căci, sufletul nostru domnește învingator asupra demonilor indrăciți, cu ajutoul Măriei Sale.

Avem constiință de neam, cu tot cu dominarea comunistă la care am fost supuși. Au falsificat tot, dar cunoaștem adevărul suprem. Te-au răstignit, iar noi, am fost prea slabi pentru a te putea apăra. Te-au pălmuit și ai întors obrazul. Te-au răstignit si nu ai murit! Ai fost un “copil infășurat in sârmă ghimpată”. Ne-au blestemat limba si cărțile, dar tu, Preasfânt copil, nu le-ai uitat. Cu toate astea, ne curge același sânge prin vene. Sufletul tău, pe veci va fi român.

Gândește-te la momentul reîntregirii neamului, când vom striga cu toții, in glas nebun: România! Pâna atunci, vor mai veni alți si alți mișei, terfelitori de valori, și te vor schingiui. Rabdă Basarabie! Neamul nostru, plin de suferinți, va ieși mereu glorios și cinstit din orice luptă. Suferința este cea care ne face demni si onești in fața pericolelor care așteaptă să zdrobească Neamul Romanesc. Suntem un neam de eroi!

Poate vom fi ocrotiți de El, cel care ne da speranța, ne dibăcește creierul cu imagini trecute si viitoare, gloriase si falnice, etrne in conștiința iubitorilor de neam, cultură si limbă.
Poate am scris cuvinte prea mărețe, poate am fost prea mândru si stângaci, hrănit de sevă avântată prea devreme in inima-ți limpede. Nu am dorit să scriu idei patriotarde, ci doar ceea ce-am simțit, simt si voi simți mereu: iubirea față de o patrie cu istorie zbuciumată, sugrumată de năvăliri străine, uitată de proprii-i locuitori, necinstită de barbari; iubirea față de o patrie cu istorie pătată cu sânge; iubirea pentru tot ceea ce ne leagă si ceea ce domnește in inimile noastre.

Basarabie, suntem același neam de eroi, uniți sub tricolor! „Suntem români și punctum”.

Goran Razvan

Ganduri (II)

O zi obisnuita. Sau una speciala? Nici eu nu stiu. Pareai linistita, calma. Eu, un vacarm. O poveste intr-un taxi cu surasuri si remuscari. O banala reeditare a "culmilor dragostei sfaramate de gelozie si preacurvie iluzorie". Detest momentele trecute. Dar, le mai vreau! Fosnetele mangaierilor tiptile se zbat in timpanul suferind. Se spune ca inainte de moarte, miselul isi vede viata. Cum am vazut eu, intr-o fractiune de secunda, "colosseumul dragostei euforice".
Pierd teren in fata neputintei. Strengarul ramane strengar. Iarasi ai aparut, asa, ca un panaceu amator de senzatii noi, si atat. Nu ma vad, nu ma cunosc, nu cred, nu reusesc, nu percep. Sunt imbatat de momente nesemnificative pentru un viitor curat.
" Eu, pentru curi de tarfa, m-as lepada de lume...", zicea Verlaine. Si a facut puscarie. Eu, pentru curi de tarfa as aduce " Misoginismul" la putere.
Fluier singur intr-o pestera fara ecou. Simt un mare nimic!

România pe cale de dispariţie?!

România nu este condusă, aşa după cum se sugerează, ci este împinsă către dezastru! Noi toţi suntem umiliţi şi folosiţi doar ca masă de manevră pentru îndeplinirea programelor de ocupare economică, geo-strategică şi în consecinţă, vom deveni sclavi pe pământul strămoşesc! Dacă chiar ne-am smintit, ori ne-am pierdut simţirile, să ne remintim ultimele două versuri ale Imnului României: „Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină, Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’pământ.” Poate că măcar aşa ne vom redeştepta.

În condiţiile actuale, credeţi că mai puteţi suporta mult circul pe care ni-l oferă vânzătorii de Neam, deghizaţi în politicieni ?

Către ce ne îndreptăm şi până când vom tolera minciuna şi corupţia?
Care va fi viitorul copiilor şi al părinţilor noştri, dacă nu facem nimic pentru ca să schimbăm ceva în Ţara aceasta?

Nu credeţi că prin pasivitatea pe care o practicăm, suntem complicii acestor neisprăviţi?
Ne devastează „paraziţii”! Trebuie să purcedem grabnic la „dezinsecţie”!

Pentru aceasta, se impune să luăm atitudine:

- fără politicieni (ori înscăunări pe criterii politice) la conducerea instituţiilor de învăţământ şi de cultură, a spitalelor, în Poliţie, Justiţie, administraţie etc, etc…
- verificarea şi pedepsirea exemplară a celor care se fac vinovaţi pentru privatizările frauduloase
- UDMR nonguvernamental (În Covasna se pregăteşte demolarea statuii marelui Voievod Mihai Viteazul, situată în Paiaţa centrală din Sfântu Gheorghe. Proclamarea autonomiei autointitulatului Ţinut secuiesc, acţiunile Gărzii Secuieşti, iniţierea Legii Statutului minorităţilor naţionale etc)
- respectarea drepturilor angajaţilor prevăzute în Codul Muncii şi în contractele individuale de muncă
- informarea prin mass media, iar nu manipularea şi îndobitocirea „prostimii”
- stoparea programului de discreditare a preoţilor, şi prin aceasta, a stâlpului Neamului – Biserica Ortodoxă Română. Pe de altă parte, Biserica strămoşească să ia atitudine şi să se descotorosească de manevrele politice şi de masonerie
- demiterea Guvernului
- toată clasa politică, de după ’89, să fie judecată şi condamnaă pentru trădare de ţară
- românii maghiarizaţi cu forţa, să-şi recapete identitatea românească
- ieşirea României din structurile devastatoare, UE şi NATO
- interzicerea împrumuturilor de la FMI, Banca Mondială şi alte asemenea
- reintroducerea pedepsei cu moartea pentru trădătorii de Neam şi de Ţară
- refacerea economiei şi a agriculturii, pentru ca să muncim la noi acasă, nu pe „plantaţiile” altora

E timpul să ne dezmorţim, să acţionăm şi să nu renunţăm la demnitate. Să ne reamintim duruta spusă a lui Radu Gyr din „Îndemn la luptă”:

„Nu dor nici luptele pierdute,
nici rănile din piept nu dor,
cum dor acele braţe slute
care să lupte nu mai vor.
Atunci când inima ta cântă,
ce-nseamnî-n luptă-un braţ înfrânt,
ce-ţi pasă-n colb de-o spadă frântă,
când te ridici c-un steag mai sfânt?
Înfrânt nu eşti atunci când sângeri
şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s,
cele mai crâncene înfrângeri
sunt renunţările la vis.”

Dacă noi nu avem visuri, măcar din respect pentru martirii Neamului să le practicăm. Pentru cei care au înnobilat glia cu sângele lor, pentru a ne lăsa zestrea inestimabilă: ROMÂNIA !!!

Nu în cele din urmă, suntem datori faţă de urmaşii noştri să le transmitem moştenire Patria, aşa cum am primit-o – frumoasă, bogată şi… întreagă.

Vezi Roşia Montana care este ameninţată de noul Guvern, Emil Boc:

Adriean Videanu, desemnat să facă parte din noul guvern Emil Boc, în calitate de ministru al Economiei şi Comerţului, a declarat vineri, 18 decembrie 2009, că proiectul controversat al exploatării aurifere de la Roşia Montana a fost inclus în programul de guvernare şi ar putea începe cât mai curând posibil cu actualul investitor, Compania canadiană Gabriel Resources.

Acest proiect ne va aduce, printre altele, „beneficii” de genul:

- utilizarea cianurilor în cadrul acestei exploatări miniere cu risc major pentru mediu, oamenii şi animalele din zonă fiind ameninţaţi deopotrivă de poluarea solului, apei şi aerului
- schimbarea brutală a peisajului şi conformaţiei reliefului din zona Roşia Montana, prin dispariţia unor munţi ce urmează a fi trecuţi prin malaxorul exploatării miniere
- comunitatea locală ar fi silită să îşi părăsească căminele pentru a face loc exploatării miniere
- biodiversitatea şi cele peste 100 de specii de plante şi animale protejate din zonă ar avea un viitor sumbru
- distrugerea sitului arheologic Alburnus Maior care conţine mine romane vechi de circa 2.000 de ani, ce reprezintă un patrimoniu istoric unic în Europa

Noi unde suntem? Ce le vom spune părinţilor noştri atunci când ne vor întreba ce am făcut cu Ţara pe care au slujit-o cu credinţă?

Cristian Grigorasi
Noua Dreapta Brasov

Leapsa de la Andi...

Am primit si eu o leaspa de la Andi. Cred ca pentru discutiile de aseara. Asa m-a rasplatit! Multumesc!

Citatul preferat dintr-o poezie scrisa de Eminescu: "Sã priveasc' Ardealul lunei i-e rusine/ Ca-a robit copiii-i pe sub mâni streine."

Poetii tai preferati, straini: Charles Beaudelaire, Magda Isanos, Edgar Allan Poe

Poetii romani preferati: Mihai Eminescu, George Bacovia, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu

Poetii contemporani preferati: Grigore Vieru

Scriitorii preferati: Mircea Eliade, Jhumpa Lahiri

Scriitorii contemporani preferati: Nae Georgescu

Ultima piesa de teatru vazuta: "Sex, Drugs & Rock & Roll"

Ultimul spectacol de opereta vazut: "Vrajitorul din Oz"

Cãrtile preferate: Sfantul Inchisorilor ( Valeriu Gafencu ), Porecla ( Jhumpa Lahiri ), Ultima noapte de dragoste... ( Camil Petrescu ), Maitreyi( Mircea Eliade ), Dragostea nu moare ( Maitryi Devi ).

Cu ce scriitori, daca unii dintre ei ar trai si azi, ti-ai dori sa fii prieten? Fara indoiala, Mircea Eliade

Ce carte scrisã deja ti-ar fi plãcut sã fie scrisã de tine si de ce? : Maitreyi. Mi-as fi dorit sa cunosc societatea indiana.

Predau leapsa: Simonei, Cristian Lisandru
, Geaninei Lisandru, Ana si, prietenului meu, Alex

Andi, multumiri!

Judecati opozante. Mai presus e iubirea

Dorea sa plece pentru a-si cauta viitorul. Era sigur pe el si, increzator, spera sa atinga absolutul. Era dornic de cunoastere, dar parca ceva il retinea. Nu stia ce, si pe zi ce trecea, imaginandu-si locul in care va poposi, era tot mai descurajat. Era o valmasala dornica de mila in al sau cap. Proprietatea deciziilor ii lipseau cu desavarsire, iar cei din jurul sau, cu mentalitati sfaramate de regimul trecut, il faceau sa sufere infernal.
Deseori, blama societatea actuala, neschimbata si monotona de decenii intregi. Isi facea bagajul, iar cand ajungea la usa casei, lacrimile ii zvacneau siroaie pe obrajii gauriti de trivialitatea timpului. Se intorcea, scarbit de propria-i indecizie. Erupea din nimic si-si petrecea mii si mii de minute in cautarea perspectivelor. Nu avea sanse sigure de supravietuire in timp.
A ramas nenorocit, pentru a lui iubire. Prizonier al propriei gandiri.

Foto: adrabell.blogspot.com

Scrisoare de bun ramas

Iubito, câta lume între noi
Numaratori de ploi din doi în doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Câte zapezi pe buze ne-au crescut...
Asculta-ma si lasa-ma sa strig
Mi-e frica de-ntuneric si de frig
Si nu mai vreau sa stiu pâna la sfârsit
Cine-a iubit frumos, cine-a gresit
Cine-a facut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a ramas
Cine si-a smuls peretii rând pe rând
Cine s-a-ntors mereu cu ziua-n gând
Cine a pierdut si cine a câstigat
De toate înlantuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult în celalalt
Sub cerul prea strain si prea înalt
Când am sa uit cum suna glasul tau,
Decât tacerea, ce-mi va fi mai rau
Si cum sa pot sub stele înnopta
Când nu mai simt ce-nseamna umbra ta?
Numaratori de ploi din doi în doi
Iubito, câta lume între noi.




George Ţărnea

Soţia unui condamnat la moarte

Ea avea 19 ani când a fost arestată. El, 23. Ea a primit şase ani de temniţă grea. El a fost condamnat la moarte. Vina? Şi-au dorit ceva mai mult decât un destin de cârtiţă. Fapta? S-au eliberat de ochelarii de cal ai celor fricoşi. Aurora şi Cristian Dumitrescu ar putea fi modelele României de astăzi. Nu sunt. Ba mai mult: Securitatea îi urmăreşte şi acum.


„Tu eşti o vacă şi fata ta e o curvă!"

Aurora Dumitrescu a fost arestată în 13 decembrie 1951. Avea 19 ani şi era studentă în anul I la Filosofie. „Noi am crezut că putem răsturna regimul comunist. Aşa ceva numai nişte copii ca noi puteau crede. Noi respectam o ierarhie de prestigiu, nu una administrativă. Aşa fusesem educaţi. Deodată scara valorilor s-a răsturnat. Fatalitatea a făcut să fac parte şi dintr-o familie vulcanic anticomunistă. Tatăl meu a fost ţărănist, ziarist la „Dreptatea" şi redactor-şef la ziarul „Glasul Bihorului" - eram în Bihor atunci. După '46, imediat după alegeri, a fost arestat şi de atunci a început persecuţia asupra întregii familii."

În mandatul de arestare, vina fetei de 19 ani era: „uneltire contra ordinii sociale". În fapt, visul ei fusese acela de a ajunge la partizanii din munţi. Pentru a şi-l îndeplini s-a organizat împreună cu câţiva elevi şi foşti studenţi care împărtăşeau aceleaşi idealuri, în grupul „Unu plus unu". După arestare, mama Aurorei a fost dată afară din oraş. Apucase totuşi să se ducă la Securitate să întrebe ce s-a întâmplat. În vecini era un preot greco-catolic şi la el se duceau doamnele profesoare, chipurile în vizită la doamna preoteasă, care era învăţătoare. De fapt, se făceau slujbe, oamenii erau credincioşi. Când m-au arestat pe mine, mamei i s-a pus în vedere: «Dacă ne spui cine vine la preot acasă, atunci îţi dăm fata». Mama le-a zis: «Acolo să rămână fata mea!». I s-a răspuns: «Tu eşti o vacă şi fata ta e o curvă!» Goga avea o poezie - ştii, noi în închisoare eram cu poeziile-şi acolo era o scenă:

„La poala crucii e Maria/ (...)/ Ea-şi frânge mâinile şi geme,

În gândul ei a-ncremenit:

Nu Dumnezeul, care-nvie,

Copilul ei, care-a murit."

„Bandita" e „guralivă, neserioasă şi şireată"



Aurora Ille a fost anchetată nu mai puţin de un an şi jumătate, încarcerată la Securitatea din Oradea şi bătută până la sânge. A ţinut să nu le flateze scârbosul ego al bătăuşilor, dar mai presus de orice: să nu-şi trădeze colegii! Treptat, voluptatea torţionarilor de a o lovi s-a transformat într-o plăcere sterilă. Concluziile securiştilor după un an şi jumătate de anchetare a Aurorei, concluzii regăsite astăzi în dosarul de la CNSAS, se rezumă la trei adjective: „bandita" e „guralivă, neserioasă şi şireată". Atât.

Bătăile nu au reuşit să-i perforeze sufletul, dar i-au măcinat trupul. Bocancii torţionarilor păreau să fi făcut o obsesie pentru rinichii şi plămânii victimelor. Aurora Ille s-a îmbolnăvit grav: apă la plămâni şi noduli calcifiaţi, incapacitate respiratorie.

„Un butoi în care îţi făceai treburile şi unul cu apă", pentru 85 de suflete

Era în primăvara lui '53 când a ajuns la Jilava. „A fost înfiorător. În celulele închisorii din Jilava erau paliere, nişte stâlpi bătuţi în pământ cu două sau trei rânduri de paturi din lemn, supraetajate, pentru că pe jos pământul era jilav. Într-o singură celulă eram vreo 85 de suflete. La intrare era tineta, adică butoiul în care îţi făceai treburile şi butoiul cu apă. Condiţiile de igienă au fost execrabile în Jilava şi în închisori, în general. Ne-am format anticorpi de nu ne-am îmbolnăvit, nu ştiu... Cred că vocabularul celor care ne păzeau şi atitudinea lor faţă de noi, ostilă şi duşmănoasă, era educată, ei erau convinşi că noi suntem duşmani. Asta deşi...Uite, am o prietenă care la 15 ani şi jumătate a primit 20 de ani de condamnare. Mi-a dat telefon ieri să-mi spună că şi-a văzut dosarul la CNSAS şi că acolo era ataşată poza de arestare şi zice: «Dragă, dacă te uitai la mine, mai stăteai puţin şi îmi dădeai biberonul, aşa de copil eram!»"

A dat admitere la şapte facultăţi

După şase ani de temniţă grea, Aurora Ille a fost eliberată. S-a dus acasă, la mama ei, care fusese nevoită să se mute la Arad. La doar trei zile distanţă, s-au trezit cu un securist la uşă, ce i-a ordonat Aurorei să-l urmeze. „Când m-a luat s-a purtat foarte urât. Lumea care mă vedea pe stradă însoţită de miliţian, îl întreba: «Da', unde o duci?», «Eii, o curvă care a plecat de la bărbat!»" A fost dusă la Beiuş, cu domiciliu obligatoriu şi lăsată în mijlocul oraşului. Fără serviciu, fără locuinţă, fără nimic. Obligaţa ei era aceea de a se prezenta în fiecare zi la sediul Miliţiei pentru a i se pune ştampilă pe buletin. A reuşit să treacă şi peste asta cu ajutorul unei colege de detenţie care a găzduit-o. În anii ce au urmat, Aurora Ille a dat admitere la nu mai puţin de şapte facultăţi şi la o şcoală post-liceală. Ajunsese să ştie materia de clasa a-12-a ca pe Tatăl nostru. Nu i-a folosit la nimic. „Biografia ei" era cea care atârna greu. Chiar dacă reuşea să fie admisă, după maximum o lună era dată afară fără nici cea mai mică explicaţie. Abia astăzi, în dosarul de la CNSAS a găsit motivaţia reală: „ca urmare a activităţii duşmănoase pe care a desfăşurat-o". În cele din urmă, la sfârşitul anilor '60 a reuşit să absolve Facultatea de Istorie şi Geografie, într-o perioadă în care, la dosarul de admitere nu se mai cerea biografia. După treminarea facultăţii a fost angajată ca învăţătoare.

Femeia cu mâinile zdrobite de comunişti şi cu fiica bătută de mineri

La Revoluţie, Aurora Dumitrescu (fostă Ille) a avut o mie de speranţe. Dar ironia sorţii a făcut ca tocmai ea să fie printre primele persoane care şi-au dat seama că ţara alunecase din pestilenţialele grote ale infernului într-o altă cocă, de noroi şi murdărie. Femeia căreia Securitatea i-a zdrobit oasele de la mâini pentru că a refuzat să-şi abandoneze crezul, femeia schingiuită în temniţele terorii şi hăituită timp de 40 de ani de către comunişti, îşi vedea fiica bătută de minerii „invitaţi" la Bucureşti de către conducătorii noului regim „democratic". „Nici nu vă pot împărtăşi care au fost senzaţiile când a fost Revoluţia! Gândiţi-vă că am fost o familie persecutată în permanenţă. Fetei mele, care era studentă, nu am putut să-i spun adevărul-adevărat niciodată, pentru că n-am vrut s-o complexez. Am divorţat de tatăl ei. Şi el a fost presecutat. A fost foarte greu! Material, mi-a fost foarte greu, însă sunt stoică, am ştiut să rezist. După Revoluţie, fata mea a spus: «Fă tu, mamă, democraţie, că eu plec, m-am lămurit!» Şi a plecat în Franţa, după ce-au bătut-o minerii. Se ducea la serviciu, că ea lucra inginer la ISPH şi la Universitate a văzut un grup de mineri care băteau un domn de 50 şi ceva de ani şi le-a a zis: «Da' ce aveţi cu el? Lăsaţi-l în pace, e coleg cu mine!» Replica minerilor: «e o vacă de-a lui Coposu!» şi au rupt puloverul de pe ea. Noroc că a intervenit cineva şi a salvat-o."

„Mama avea răni de plâns la ochi"

Cam în aceeaşi perioadă în care Aurora Ille era eliberată din închisoarea comunistă, Cristian Dumitrescu, în vârstă de 23 de ani şi absolvent al Academiei Militare, era încarcerat. Din acelaşi motiv: a refuzat să aclame retorica propagandistă, să fie părtaş la scenografia triumfalistă. Dar, şi la el, speranţa s-a asociat cu doliul. „Fiindcă la Geneva se discuta problema ţărilor din dosul cortinei de fier şi Hruşciov ar fi spus că acolo e linişte, am zis «hai să facem noi puţin zgomot!» şi ne-am gândit aşa: «mergem şi trântim la Ambasada Sovietică două petarde şi simultan, de la Universitate, dăm drumul la un vraf de manifeste». Grozav! Ne-am apucat să tipărim, să confecţionăm petardele." Au fost trădaţi. Şi tot de către un personaj infiltrat în grupul lor. „Ne-au arestat şi ne-au încadrat la decretul legii 199. Era foarte simplu: se pedepsesc cu moartea următoarele: a, b...eu eram la punctul c: crimă de uneltire contra securităţii interne şi externe a statului. Asta era în '56. Am avut noroc că ne-au arestat înainte de Ungaria(n.r. - revoluţia ungară din octombrie 1956, împotriva dicaturii bolşevice), că dacă ne arestau după Ungaria ieşea nuntă mare: ne împuşcau pe toţi! A dat Dumnezeu şi mi-au dat numai 14 ani de temniţă grea. Am scăpat de condamnare în instanţă pentru că s-a apreciat că n-a fost crimă de uneltire împotriva securităţii externe a statului. Mi s-au dat 14 ani de condamnare, dar am scăpat numai cu 7 fiind eliberat odată cu amnistia din 1964. Singurul lucru de care îmi pare rău groaznic e suferinţa pe care le-am pricinuit-o alor mei. Mama avea răni de plâns la ochi, ştiţi ce-i aia? E singurul lucru de care îmi pare rău. Mi-a arătat un teanc de scrisori în care întreba ce se întâmplă cu mine şi i se răspundea: «Îşi execută pedeapsa într-una din unităţile noastre». Atât."



„O fi mama, soră-mea, pe cine au luat?"

A povesti este de multe ori ca administrarea unui narcotic şi alteori ca o deversare de otravă. Fostul ofiţer Dumitrescu povesteşte însă fără patimă. Preferă să amintească doar despre întâmplările cu haz la care a fost părtaş în închisoare, mergând pe principiul că în orice belea e şi ceva de râs. Spune mereu că a avut mare noroc. „Eu nici la Loto nu îndrăznesc să joc, că am avut atâta noroc, că nici nu ştiu cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu." Şi totuşi... „Am mâncat atâta bătaie...Când am ajuns la Jilava, locotenetul Ştefan mi-a zis: «Ce ţi-au mai pus mă ăştia lanţuri, că nici fără lanţuri nu mai poţi să mergi»." Altă dată: „După ce m-au anchetat o zi şi-o noapte non stop, iar eu «nu şi nu şi nu şi nu", îmi spune anchetatorul: «Ştii care e ghinionul tău banditule, că nu eşti singur pe lume, mă!». După o oră, în celula de lângă mine, am auzit o femeie plângând. «Aoleo», zic: «pe cine or fi luat?» Toată noaptea a plâns şi-a gemut femeia aia. Mi-am adus aminte ce mi-a spus ăla şi mă gândeam deja: «o fi mama, soră-mea, pe cine au luat?» Şi dimineaţa m-am căţărat - dacă te prindeau era sfârşitul lumii - şi m-am uitat pe geamlâc şi am văzut că a ieşit o piţipoancă, cu mâinile la spate şi a plecat."

Sudaţi de aceeaşi temniţă

Când m-am dus la casa de pe strada Traian, m-am dus s-o întâlnesc pe Aurora Dumitrescu. Habar n-aveam despre existenţa lui Cristian Dumitrescu, dar el a fost cel care m-a întâmpinat în prag. Nu are deloc chipul unui om care a fost odată condamnat la moarte. Ochii îi sunt mai vii decât ai unui puşti de 15 ani. Soţia lui, doamna Aurora, pretinde că are 80 de ani. Priviţi-i fotografia, o credeţi?

După o oră de poveste, povestea Aurorei Dumitrescu, poveste mai mult thriller decât basm, aflu că peste toate câte au fost şi-au trecut, astăzi este căsătorită cu un fost condamnat la moarte. De aici încolo a început povestea lui Cristian Dumitrescu, pe care v-am relatat-o doar în parte în rândurile de mai sus.

Aurora şi Cristian Dumitrescu sunt căsătoriţi de 20 de ani. S-au cunoscut la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici. „Înainte de '89 mi-a fost frică, n-am vrut să mă complic, că dacă aveam pe cineva în bătătură şi mă strângeau, cedam. Ne-am cunoscut la Asociaţie. Lola(n.r. - Aurora)? Lola vorbeşte mult! La Asociaţie ţineau nişte sedinţe în care băteau câmpii. Eu sunt învăţat scurt. Am văzut-o pe ea. Era radio-gură pe acolo. Şi trebuia să discutăm ceva. Mă, n-apuca nimeni! Şi dau o dată o palmă în bancă: „taci din gură!" Haţ! Aşa ceva nu păţise ea niciodată. Ei, şi încet-încet...Am cerut-o de nevastă. Ne-am potrivit la Sfatul Popular, dar n-am spus la nimeni. Luni! Cu toţi ţiganii, cu toţi. Să nu mă întrebi ce era acolo...Ăia de la Asociaţie nu ştiau nimic. Un doctor de acolo i-a spus: «Dragă, nu te mai ţine de el că omul e însurat, am vorbit eu cu nevastă-sa.» El vorbise de fapt cu ea la telefon. Măi, suntem de 20 de ani şi uite că am rezistat în încercuire."

„În '93, S.R.I.-ul îmi fotocopia dosarul de urmărire"

Cei care i-au schingiuit, care i-au prigonit, care le-au smuls hălci din viaţă, nu le pot reda astăzi soţilor Dumitrescu destinul răpit, dar poate că n-ar fi rău să se facă odată şi odată dreptate. „Eu i-am iertat, iertarea este un gest creştinesc, dar justiţia trebuie să-şi facă datoria. Mi-ai omorât pe cineva drag, eu te iert în faţa lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că trebuie să fii liber. Eu nu zic să-l închidă pe ăla, dar parcă nu-mi convine ca el să aibă pensie 120 de milioane pe lună şi eu 9."(Aurora Dumitrescu)

Dezvăluirea şocantă pe care ne-a făcut-o însă Aurora Dumitrescu, în exclusivitate, a fost aceea că, solicitând CNSAS-ului să-i elibereze dosarul de urmărire, a constatat stupefiată că documentele cu privire la anchetarea şi condamnarea sa fuseseră fotocopiate de către SRI în anul 1993! „Am fost urmărită până în zilele noastre. Şi cine m-a urmărit este foarte interesant: din '73 până în '81, generalul Mihai Caraman! Caraman a fost dezafectat în '69 din armată, pentru spionaj internaţional, a fost prins că a furat nişte documente din armată şi era adjunctul Securităţii Municipiului Bucureşti. Deci, cine spune că Securitatea a fost de mai multe feluri, minte. Ăsta a fost spion internaţional şi mă urmărea pe mine. Deci, ei erau ca Jolly Jocker-ii, îi puneai unde voiai, unde era nevoie, nu era că ăla e pe externe şi ăla pe nu ştiu ce. Pe Caraman l-a pus Iliescu şeful S.R.I.-ului în '90 şi în '92, Manfred Wörner(n.r. - secretarul general al NATO) a spus că nu vine în ţară câtă vreme ăla e şeful S.R.I.-ului. Na, uite cine mă urmărea pe mine! Am actele semnate de el. Am fost urmăriţi tot timpul, ei nu s-au lăsat şi nu se lasă nici astăzi. Au fost foarte organizaţi comuniştii ăştia. Ei tot speră, dar nu ştiu ce. De ce îmi microfilmau ei dosarul de urmărire în '93? Nu se lasă şi nu s-au lăsat. Au sperat să nu fie o Revoluţie anticomunistă. Au avut aşa o poliţie politică puternică şi...inutilă! Pe mine m-au urmărit şi au fost nişte oameni plătiţi până în '89 degeaba. Şi erau în schimburi şi făceau rapoarte. În dosare e scris acelaşi şi acelaşi lucru de nu ştiu câte ori."

Aurora Dumirescu intenţionează să dea în judecată statul român. „M-au anchetat când eram minoră, nu m-au lăsat să-mi fac şcoala, m-au urmărit tot timpul, m-au marginalizat. Adică Miron Cosma primeşte despăgubiri pentru că a făcut puşcărie, ce părere ai?! Generalul care m-a urmărit pe mine este liber şi frumos, Iliescu l-a făcut pe Caraman general-colonel..."

Probabil că demersul Aurorei Dumitrescu de a acţiona în instanţă statul român va da idei multor foşti deţinuţi politici. Şi pe bună dreptate! Până să-i cunosc pe soţii Dumitrescu nădăjduiam că pentru a învinge trebuie să sângerezi din toate rănile, dar se pare că nici măcar asta nu e suficient.


„Pe tot timpul detenţiei, înfometarea, frigul, agresivitatea fizică sau verbală au constituit climatul cu care ne-am dus existenţa. N-am avut corespondenţă cu părinţii, n-am primit niciun pachet de acasă. De la început mi s-a spus că nu am niciun drept. Pentru cel mai mic gest de nesupunere erai dus la faimoasa celulă 7 din beci. Am stat de mai multe ori acolo, în carcera aceea. Când era nevoie de tortură, eram daţi pe mâna unor anchetatori brutali şi pasionaţi de aceste metode. M-am îmbolnăvit de plămâni, dar nimeni nu mi-a dat nicio atenţie."

Revista Q-magazine
Aurora Dumitrescu